În Apologeticul său, Tertulian spune că înșiși cei care, în sens peiorativ, îi numesc pe creștini „închinători la cruce” – religiosi crucis, aceia sunt, de fapt, tovarăși de cult cu ei, fără să realizeze. Și explică: „Cât despre cel ce ne socotește închinători la cruce, acela va fi tovarăș de cult cu noi. Când se dă cinstire unei bucăți de lemn oarecare, nu interesează înfățișarea, de vreme ce ea este însuși corpul zeului. Și totuși, cât de mult se deosebește de stâlpul unei cruci o Pallas Attica și o Ceres Pharia, care stau în văzul tuturor expuse fără imagine, doar ca un trunchi necioplit sau ca o bucată de lemn fără formă. Orice bucată de lemn tare înfiptă în pământ într-o așezare oarecare alcătuiește o parte din cruce. Noi, dacă adorăm crucea, adorăm pe Dumnezeu în întregimea Lui. Dar voi, când proslăviți pe Victoria în trofeele voastre (fără să conștientizați), proslăviți în același timp și crucea care se află în mijlocul trofeelor.” De aceeași „inconștiență” dau dovadă păgânii în însuși actul confecționării idolilor: „Puneți pe creștini pe cruci și stâlpi; dar pe care statuie nu o plăsmuiește mai întâi argila așezată pe o cruce sau pe un stâlp ?”, întreabă Tertulian. Totuși, spre deosebire de păgâni, care volens nolens cinsteau crucea, creștinii, când privesc la Sfânta Cruce, nu văd lemnul, ci Îl văd pe Hristos răstignit, văd icoana sublimă a iubirii supreme a lui Dumezeu care acceptă calea suferinței mântuitoare.
Mai multe informații în Ziarul Lumina.
