Mesajul de felicitare al Excelenței Sale, Monseniorul Vincenzo PAGLIA, Episcop de Terni-Narni-Amelia

La 60 de ani ai Patriarhului Daniel, amintind istoria unei prietenii evanghelice

Adresând Preafericirii Sale, Părintelui Daniel, în mod personal, dar și în numele Comunității Sant’Egidio, cele mai vii felicitări cu ocazia celei de a 60-a aniversări, mulțumesc Domnului pentru darul prieteniei ce mă leagă de dânsul de mulți ani. Încă din a doua jumătate a anilor ’80, de fapt pe timpul experienței sale la Bossey, ne-am cunoscut pe drumurile dialogului ecumenic, neîndepărtându-ne niciodată de căldura întâlnirii noastre frățești. Mi-l amintesc, în mod particular, cu tot entuziasmul său, cu toată energia sa spirituală, ca și cum ar fi astăzi. De atunci ne-am mai regăsit în multe ocazii, sporindu-ne mereu prietenia, cu mare respect pentru tradițiile noastre creștinești deosebite și întotdeauna cu același vis: unitatea.

În anii ’90 ne-am întâlnit cu diverse ocazii, dar momentul decisiv – mi-l amintesc mereu cu mare bucurie – a fost, fără îndoială, Întâlnirea Internațională pentru Pace de la București, din septembrie 1998. De altfel, acesta a fost un prilej de mare colaborare între Patriarhia din București și Comunitatea Sant’Egidio, care au pregătit împreună această întâlnire istorică, recunoscută de Biserica din România ca unul dintre cele mai mari evenimente ecumenice și interreligioase de la sfârșitul mileniului, iar tratatele de istorie contemporană au socotit evenimentul ca: „o manifestare ecumenică de mare amploare care a reunit, pentru prima dată într-o țară ortodoxă, peste 200 de înalți reprezentanți religioși aparținând unor diverse confesiuni”. (România după 1989. O istorie cronologică, Stan Stoica, Ed. Meronia, București, 2007).

„Pacea este numele lui Dumnezeu”, era titlul și mesajul acestei întâlniri, care s-a încheiat solemn în Piața Universității, în fața crucilor ultimilor martiri, cei din Revoluția din ’89, în seara de 1 septembrie 1998. Cu acea ocazie, multe au fost manifestările de reconciliere între creștinii români, care s-au revelat promițătoare pentru viitor, înainte de toate prin vizita Sfântului Părinte din luna mai a anului următor. Aș dori să subliniez faptul că, Mitropolitul de la Iași de atunci, Înaltpreasfințitul Daniel, a fost cel care a afirmat că întâlnirea cu (Comunitatea) Sant’Egidio a deschis calea către această istorică vizită a primului Papă într-o țară cu majoritate ortodoxă. Realizarea acestui eveniment, într-un anume sens, a contribuit la schimbarea cursului istoriei.

Vizita Fericitului Ioan Paul al II-lea, din 7-9 mai 1999, a reprezentat o dezvoltare a raportului dintre Biserica Catolică și Patriarhia Română. Etapa următoare a prieteniei cu Mitropolitul Daniel a avut loc în luna noiembrie a aceluiași an, când acesta a participat la Întâlnirea Internațională Ecumenică de la Geneva, organizată de Sant’Egidio, cu titlul: „Biserici Surori, Popoare frați”. Îmi amintesc bogăția contribuției sale în Adunarea Plenară pe tema: „Bisericile: moștenirea secolului al XIX-lea și misiunea în lumea anului 2000”.

Printre alte lucruri el a afirmat: „Cu aceste cuvinte am încercat să răspundem la întrebarea: «Cum să vorbim despre ecumenism în mod pozitiv?», pentru că se vorbește prea des despre ecumenism într-o manieră negativă. […] Pentru acest raționament este mereu necesar ca astăzi să se reflecteze și să se acționeze în duh, să se proclame adevărul în iubire și să se evite confundarea fidelității cu fanatismul pe de o parte, și deschiderea spre o dezagregare a identității, pe de alta. […] În contextul acestei crescute tensiuni dintre afirmarea inevitabilă a pluralismului și aspirațiile unității, sau mai bine zis al mondializării ori globalizării, astăzi se impune apelul la unitate, pe care Evanghelia îl adresează tuturor creștinilor. Misiunea lor comună este să mărturisească comuniunea văzută temeluită pe Iubirea trinitară nevăzută, pentru ca lumea „să creadă” (Ioan 17, 21). […] În acest sens merită să se citeze aici cuvintele faimosului teolog protestant Karl Barth: „Creștinii cu adevărat ecumenici nu sunt cei ce minimalizează diferențele sau cei ce le analizează, ci cei care în Biserica lor sunt mereu și concret «Biserica»”.

Cu ocazia Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creștinilor din 2001, l-am invitat pe distinsul meu prieten, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, în Episcopia mea de la Terni, unde eram episcop doar de un an (2000). El a acceptat să vină și să ia parte la o serie de întâlniri, de dialog și de rugăciune cu tinerii, cu muncitorii, cu credincioșii de diferite vârste. Cu acea ocazie am oferit o veche biserică la Terni pentru numeroșii români ortodocși care trăiau pe teritoriul Episcopiei mele. În anul următor el a trimis un preot al său ca și paroh al acestei biserici.

Dacă ar trebui să explic pe scurt felul relației mele cu Preafericirea Sa, l-aș defini ca o continuă experiență a bucuriei, care e de fapt o autentică prietenie ecumenică: în același timp o legătură personală și una instituțională. Ca un lucru deosebit de important aș vrea să zic că pentru mine întâlnirea cu Preafericitul Părinte Daniel a însemnat să pot trăi mereu veselia creștină a întâlnirii dintre ucenici: „cât este de bine și cât e de frumos a locui frații împreună” (Psalmul 121). Profunzimea spirituală și simplitatea evanghelică a Patriarhului Daniel, sunt pentru mine un adevărat tezaur. Din întâlnirile noastre s-a dezvoltat mereu frățietatea dintre Comunitatea Sant’Egidio și cinstita Biserică Ortodoxă Română. Pentru aceasta aduc mulțumire Domnului.

Îmi amintesc când Mitropolitul l-a însoțit pe Patriarhul Teoctist în vizita sa oficială la Roma. Era în octombrie 2002. Atunci o delegație ortodoxă s-a dus să viziteze anumite opere ale Comunității Sant’Egidio, (casa-familie pentru copii seropozitivi și centrul pentru emigranți), și mai apoi a participat la un moment de rugăciune în Bazilica Santa Maria din Trastevere. În cadrul acestor zile romane, pe 12 mai, în Bazilica San Bartolomeo pe Insula Tiberina, locul memorabil al martirilor, încredințat Comunității Sant’Egidio prin voința Sanctității Sale, Ioan Paul al II-lea, Patriarhul Teoctist a participat la Rugăciunea Ecumenică în memoria mărturisitorilor credinței din secolul al XXI-lea.

Acela a fost un moment de mare și intensă valoare spirituală și, în același timp, un pas ulterior al frățietății dintre noi. S-a născut atunci idea de a se traduce în limba română cartea lui Andrea Riccardi „Secolul martiriului”. Cartea a fost apoi prezentată la București, cu substanțiala contribuție a Mitropolitului Daniel. Prezentarea a avut loc pe 11 mai 2004, în Aula Magna din Palatul Patriarhal, în cadrul unei ample conferințe. Atunci Înaltpreasfințitul a afirmat: „[…] acest memorial al sacrificiilor devine un apel la vindecare și la sfânta comuniune, bazată nu pe violența forței umane ci pe forța iubirii lui Hristos, prezentă în răbdarea și credința martirilor”.

A urmat tristul prilej – când m-am întâlnit din nou cu Înaltpreasfinția Sa – al participării la funeraliile Sanctității Sale Ioan Paul al II-lea, la Roma în aprilie 2005 și, din nou, doi ani mai târziu, la moartea neprevăzută, pentru circumstanțele în care s-a produs, a Patriarhului Teoctist. Am participat la funeraliile sale la București, vineri 3 august, în catedrala patriarhală. Făceam comentarii cu Mitropolitul Daniel, ca și doi bătrâni păstori ai Bisericii, îmbrăcați în alb, care continuau dialogul lor ca buni prieteni, în Paradis, simțind în același timp cum ne cresc responsabilitățile pe pământ.

Ne-am mai văzut puțin cu ocazia Adunării Ecumenice Europene, care a avut loc la Sibiu în România între 4 și 9 septembrie din același an. Faptul că Adunarea Ecumenică s-a ținut în România a fost foarte semnificativ, cel puțin pentru trei motive. Primul, pentru că pentru prima dată o astfel de întâlnire s-a ținut într-o țară ortodoxă, al doilea, pentru că s-a ținut chiar în prima țară (ortodoxă) vizitată de Papa și al treilea, pentru că întâlnirea a avut loc în anul 2007, primul an al intrării României în Uniunea Europeană. Însă un al patrulea motiv s-a adăugat la acestea, după puține zile: alegerea pe tronul patriarhal a Înaltpreasfințitului Daniel, care s-a întâmplat pe 12 septembrie din același an. Îmi amintesc că, întâlnind pe Înaltpreasfinția Sa în zilele acelea, la Sibiu, se născu idea de a programa o întâlnire comemorativă a adunării de la București din 1998, după zece ani.

Bineînțeles că nu am lipsit de la ceremonia de întronizare a noului Patriarh al României, din 30 septembrie. S-a creat astfel ocazia în care marea noastră prietenie a produs noi perspective de colaborare, mai ales în primele luni ale noului Patriarhat. Vorbeam, în diferite ocazii, despre implicarea socială a Bisericii, atât printr-o prezență mediatică mai incisivă – reviste, televiziune, radio și altele – cât și de posibile forme de colaborare pentru formarea de voluntari în domeniul caritativ. În acei ani, din partea mea și a Comunității Sant’Egidio, a fost evidentă implicarea noastră în formarea pentru muncă și integrarea socială a românilor emigranți.

Spre sfârșitul anului 2007 și începutul anului 2008, am concretizat cu Preafericirea Sa proiectul de organizare – din nou împreună, Sant’Egidio și Patriarhia Română – a unei zile închinate memoriei Întâlnirii pentru Pace din ’98 și a vizitei lui Ioan Paul al II-lea din ’99. Această zi de întrunire s-a desfășurat apoi în mai 2009.

Întrunirea din ziua de 8 mai – una dintre cele trei de la vizita istorică a Papei – s-a desfășurat în Aula Magna a Patriarhiei, rebotezată „Teoctist Patriarhul”. A fost cu totul semnificativ faptul că, prin voința Patriarhului Daniel, a treia parte a acelei adunări a fost rezervată prezentării volumului lui Andrea Riccardi – „Convivere”, publicat în limba română. Întrunirea a fost încheiată chiar de Preafericirea Sa, care a afirmat că Patriarhia Română își ia sarcina de a promova și organiza împreună cu Comunitatea Sant’Egidio, la fiecare doi ani, o Întâlnire de studiu și reflexie pe teme semnificative, care vor fi concordate ulterior. Am ajuns astfel la interesanta Întrunire din luna mai a acestui an pe tema, cu titlul sugestiv: „A trăi împreună în timp de criză: familia lui Dumnezeu, familia omului, familia popoarelor”. Un prețios pas înainte de prietenie ecumenică.

Este dificil să mă limitez în a evoca amintirile frumoase și semnificative care împânzesc istoria a douăzeci și cinci de ani de prietenie personală cu Preafericirea Sa Patriarhul Daniel. Se tratează de momente pe care le-am trăit împreună, care au marcat istoria, momente în care am perceput mereu în el o acuitate spirituală ancorată în marea sa dragoste pentru Biserică.

Să ni le amintim, chiar și într-un mod rapid, într-un fel – cum zice Apostolul – „dând dreptate speranței, reașezată în inimile noastre” și, împreună, să găsim astăzi motive întemeiate ca să aducem mulțumire Domnului pentru bogăția acestei istorii.

Sunt fericit că astăzi, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de viață a Preafericirii Sale, pot să-i reînnoiesc urarea de a avea viață lungă, în sănătate și bucurie duhovnicească. Dumnezeu să-l susțină mereu, să-l păzească, să-l mângâie în necazuri, să-l umple de daruri spirituale, pentru binele său și a Sfintei și Cinstitei Biserici din România.

La mulți ani!

†Excelența Sa, Mons. Vincenzo Paglia

Episcop de Terni-Narni-Amelia

Președinte al Conferinței Episcopale din Umbria

Consilier spiritual al Comunității de Sant’Egidio

Comentarii Facebook


Știri recente

Factbox: Ortodoxia Românească în Ungaria

Cu ocazia Zilei Ungariei (23 Octombrie), prezentăm principalele date despre românii ortodocși din această țară. Românii din Ungaria se împart în două principale categorii: comunitatea istorică românească a românilor care, după trasarea graniţelor actuale, au…