Alb și tăcere. Adâncă tăcere, care nu este tăcere, ci stare de trezvie, de concret, siguranță și adevăr. Acest asalt de trăiri te încearcă pe măsură ce te apropii de Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii”, de la poalele munților Măcin, din Episcopia Tulcii, care de departe seamănă cu un așezământ athonit.
În această margine a tăcerii se nevoiește părintele stareț Ieronim Vasile, împreună cu cei doi frați ai obștii sale. În acest tărâm al necuvântului se zidește cuvânt ziditor. Se înalță rugăciune și se dobândește pace pentru sufletul rătăcit și vindecare pentru trupul ostenit și neputincios.
Drumul spre Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii” de la poalele munților Măcin nu este nici urcare, nici alergare, ci de-a dreptul adâncire în tăcut. Proximitatea aridă a pietrei, vegetația puțină și susurul abia perceput al unui izvor tămăduitor definesc în cel mai concret sens al cuvântului pustia. Locul, carantania încercărilor personale, în care te adâncești ca să afli de te poți salva.
Începutul legendar
Începuturile acestei mănăstiri noi din Dobrogea, ca și în cazul altora, sunt legate de un precedent. De un fapt petrecut în acest loc, cu mulți ani în urmă, care a sporit evlavia creștinilor din zonă, perpetuându-i în timp amintirea și confirmându-i darul vindecător.
Mai multe informații în Ziarul Lumina.
