Mănăstirea Cotești din județul Vrancea este unul din locurile ferite, unde credincioșii care parcurg drumul dintre Focșani și Râmnicu Sărat adesea poposesc. Atrași de farmecul mănăstirii liniștite, înghețată în timp, care păstrează un pic din atmosfera unor vremuri trecute, ei mărturisesc că se vor întoarce ori de câte ori vor putea în acest loc, mulțumind lui Dumnezeu că l-au descoperit.
Mănăstirea Cotești din Vrancea este închinată Sfintei Treimi, fiind printre puținele lăcașuri de rugăciune care au acest hram. Situat în loc înconjurat de pădure, văruit în alb, așezământul monahal așteaptă pe oricine este discret, tăcut și cu minte de la Dumnezeu să guste din viața și din darul lui. Istoricul mănăstirii ne arată că a fost ridicată de episcopul Ștefan al II-lea al Buzăului în anul 1720, fiind unul din multele lăcașuri de rugăciune ridicate de acest neobosit ctitor și bun chivernisitor al eparhiei de la curbura Carpaților. Episcopul Ștefan al II-lea a păstorit Eparhia Buzăului între 14 septembrie 1719 și 8 ianuarie 1732. A fost ucenic al Sfântului Ierarh Teodosie de la Brazi, a cărui moștenire culturală a îmbogățit-o prin tipărirea de cărți de cult.
În volumul „Episcopia Buzăului. O vatră de spiritualitate și simțire românească”, părintele cărturar Gabriel Cocora spune că de numele acestui episcop se leagă înființarea unei școli superioare în incinta Episcopiei Buzăului. Cronicarul Radu Popescu scrie: „Episcopiei Buzăului, Nicolae Mavrocordat Voievod i-au făcut milă ca să se ia din vinăriciul Buzăului în toți anii câte 200. Și acești bani au dat măria sa Nicolae Vodă poruncă să nu cheltuiască la alte trebi fără cât să facă școală grecească și slavonească care s-au și făcut îndată”. Se pare că buna credință a episcopului față de domnitorul Țării Românești a atras aprecierea, stima, dar și încrederea domnitorului Nicolae Mavrocordat și ale altora, care i-au încredințat multe ajutoare. Cu danii domnești și cu banii eparhiei, episcopul Ștefan a ridicat biserica Mănăstirii Cotești. Biserica închinată Sfintei Treimi a fost construită în stil moldovenesc combinat cu elemente ale stilului muntenesc. Are forma de arcă fără contraforți, cu zid masiv, gros de un metru. Catapeteasma a fost construită din zid, iar pronaosul este despărțit de naos prin doi pilaștri care susțin o arcadă. Pictura interioară a fost renovată în anul 1947, dar la ora actuală necesită lucrări importante de restaurare pentru a se conserva specificul ei. Ca particularitate, în pronaosul lăcașului au fost pictate numai chipurile sfintelor cuvioase, iar în naos, chipurile sfinților cuvioși. Acest lucru a fost considerat un indiciu important că mănăstirea a fost locuită în perioada de început de călugări. În exterior, lăcașul de rugăciune este împărțit printr-un brâu median în două registre, având în partea superioară firide spațioase și ocnițe pictate. Peretele exterior din față are pictată icoana Sfintei Treimi. În fața lăcașului de rugăciune se află clopotnița din zid masiv, ridicată pe o temelie adâncă de 4 metri sub care se află o tainiță. În timpul Primului Război Mondial, arhiva mănăstirii a fost confiscată de trupele germane, precum și clopotul principal, care era din 1859. Mănăstirea a devenit chinovie pentru maici după 1833, când ultimul stareț, Dositei ieromonahul, a predat așezământul unui grup de călugărițe venite de la Schitul Bontești. În perioada comunistă, mănăstirea a fost închisă abuziv, cele 80 de monahii fiind risipite la începutul anilor 1960 pe la alte mănăstiri sau forțate să renunțe la călugărie. După 1990, mănăstirea a fost reactivată și, prin strădania noii obști de monahii, a revenit la vechea frumusețe. Viața mănăstirească este de sine, monahiile locuind în case individuale risipite în jurul lăcașului de rugăciune. Frumusețea discretă, liniștea, pacea și legătura istorică cu trecutul acestei mănăstiri o fac să fie iubită de credincioși și căutată ca un loc de reculegere și regăsire de sine.
(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din 28 ianuarie 2013, apărut sub semnătura lui Marius Nedelcu)
