Mănăstirea Cocoș sau transhumanța credinței ardelenilor în Dobrogea

De-a lungul veacurilor, pământul Dobrogei a fost sub numeroase stăpâniri lumești și fiecare din ele a încercat să-și lase amprenta ei, încât acest ținut a ajuns un tărâm pe care au viețuit numeroase etnii, cu varietatea lor de culturi și mentalități, ca într-o adevărată „Galilee a neamurilor”. Dincolo de aceste diferențe, majoritatea locuitorilor de pe țărmul vestic al Pontului Euxin trăiesc întru nesfârșitele zări ale credinței ortodoxe. Mănăstirea Cocoș este o dovadă în acest sens.

Meleagurile dobrogene sunt pline de mărturii ale prezenței propovăduirii Evangheliei Domnului Iisus Hristos, Cel răstignit și înviat din morți, mărturii precum ruinele zecilor de bazilici și ale monahilor dobrogeni, și mărturii duhovnicești, precum moaște de sfinți martirizați, descoperite în cripte ale acestor bazilici. Pentru vremurile noastre, o mărturie a continuității credinței se află mai departe de preocupările cetății pământești, într-un loc retras, la marginea pădurilor cu tei de la poalele Munților Măcinului.

În acest spațiu mirific, acum aproape patru secole, pe la 1670, cinci sihaștri au întemeiat Schitul Cocoș. „Aici au trăit în nevoințe destul de aspre, vorbind foarte puțin între ei, priveghind pentru credincioși, pentru lume, pentru toți cei care credeau cu adevărat în dreapta credință. Rugăciunile și lacrimile lor nu au rămas în zadar, fiindcă în acest loc sfințit, în timp, au venit și alți monahi să se roage în continuare și să suporte vitregiile vremii. Este cazul fondatorului mănăstirii noastre, părintele Visarion, originar din Transilvania și viețuitor timp de 17 ani la Mănăstirea Neamțului, unde a avut mai multe ascultări. A fost tipograf și egumen al Schitului Sihla. Mistuindu-și sufletul după Dumnezeu împreună cu doi ucenici, Gherontie și Isaia, au plecat în Sfântul Munte Athos pentru a învăța practica rugăciunii și a viețuirii destul de aspre a monahilor. Au stat șapte ani acolo, unde doreau să construiască și un schit românesc. Nereușind să-și împlinească dorința, s-au rugat Maicii Domnului, care le-a arătat în vis un loc înconjurat de păduri de tei și o stâncă pe care se afla o cruce, adică locul unde s-au rugat cei cinci sihaștri. Pe la anul 1833, cei trei călugări au cumpărat acest pământ și astfel au reîntemeiat, cu permisiunea stăpânirilor turcești, vechea vatră monahală”, explică părintele protosinghel Vasile Visarion Scutaru, starețul Mănăstirii Cocoș.

Iubitor de străini, părintele Visarion atrăgea la paraclisul din nuiele și pământ, închinat sărbătorii Intrării Maicii Domnului în Biserică, foarte mulți mireni, parte din ei ciobani ardeleni, care erau în transhumanță cu oile în Dobrogea. Așa a auzit de frumusețea locului și de dragostea părintelui Visarion și ardeleanul Hagi Ghiță Poenaru, care și-a donat întreaga sa avere și s-a călugărit la acest așezământ monahal. Cu sprijinul donației instruitului ardelean din Poiana Sibiului, s-a ridicat o biserică din cărămidă și piatră, fără turle și pictură, închinată Preasfintei Treimi. „Activitatea acestui stareț a fost una vastă, nu a avut doar o latură religioasă, dată fiind și conjunctura politică și bisericească mai aparte a vremii. Un sfert de veac, vreme cât a condus acest așezământ monahal, arhimandritul Visarion nu a uitat să fie român, dezvoltând o misiune cultural-istorică importantă și păstrând legături cu oameni de cultură din Țările Române, care au rămas impresionați atât de frumusețea mănăstirii, cât și de faptul că monahii nu se limitau doar la rugăciune, ci și să știe să fie patrioți, să-i unească pe creștini și să păstreze această flacără a credinței pe un teritoriu stăpânit de autorități străine. Dincolo de ceea ce era vizibil și de ceea ce a rămas în istorie, activitatea și rugăciunile starețului și a călugărilor de aici au dus la o trezire a conștiinței naționale, la o trezire a conștiinței de apartenență a Dobrogei la Țara-mamă, și datorită rugăciunilor lor, acest lucru a devenit realitate câteva decenii mai târziu, după Războiul de Independență. Astăzi, noi acest lucru îl trăim ca pe ceva firesc, dar acești călugări au știut că dincolo de condițiile vremii și de realitățile istorice trebuie să fie înțelegere între națiuni și conviețuire între oameni. Arhimandritul Visarion, fondatorul mănăstirii noastre, rămâne o personalitate importantă a monahismului din această zonă, un practicant al rugăciunii isihaste, asemenea Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț, din Moldova, și Sfântului Cuvios Gheorghe de la Cernica, din Țara Românească”, a mai spus părintele stareț Visarion, care a intrat în această mănăstire în 1991, iar din 1 octombrie 2008 este conducător al Mănăstirii Cocoș.

„Viața nu merită să fie trăită în răutate”

Din anul întemeierii și până astăzi, viața monahală din lavra nord-dobrogeană nu a slăbit, chiar dacă au fost și vremuri în care mănăstirea număra puțini viețuitori. Precum a dorit întemeietorul ei, în mănăstire se păstrează viețuirea de obște și rânduiala: „Roagă-te și muncește”, sau cum spunea părintele stareț al Mănăstirii Cocoș: „Roagă-te și muncește în același timp dacă poți”, tocmai pentru ca rugăciunea să fie neîntreruptă, iar mănăstirea să rămână „o candelă aprinsă pentru veșnicie”. Prin rânduiala Bunului Dumnezeu, la Mănăstirea Cocoș se păstrează o preafrumoasă comoară duhovnicească nu numai pentru Dobrogea, ci și pentru întreaga Ortodoxie, moaștele celor patru Sfinți Martiri de la Niculițel, ieșite din tainițele pământului pentru întărirea noastră în credință.

„Era o vreme în care credința creștină nu era mărturisită, pentru că așa erau timpurile atunci. Din păcate, credința este mai slabă și în zilele noastre și nu mai avem aceeași evlavie și duh de jertfelnicie pe care le-au avut sfinții. Sunt foarte multe provocări și nu avem la fel de multe modele vii care să ne demonstreze că viața poate fi trăită drept, duhovnicesc și cu mai mult calm și seninătate. Parcă a dispărut acea înțelepciune a omului de la țară, a omului care simte prezența lui Dumnezeu în viața lui, a omului care știe să respecte natura, să respecte omul de lângă el, să respecte pe Creatorul lui. Astfel pierdută această legătură, omul suferă și nu își mai poate regăsi atât de ușor echilibrul. Nu poate copia pe altcineva, pentru că fiecare om este unicat și fiecare om are încercările lui, propriile lecții de viață. Există în viața fiecărui om un punct când nimeni nu-l mai poate ajuta, și el trebuie să demonstreze lui Dumnezeu că vrea să meargă mai departe. Mulți oameni și-au pierdut această nădejde că Dumnezeu îi poate ridica oricât de mult ar fi greșit ei, că Dumnezeu îi iubește mai mult decât își pot închipui vreodată sau ar fi capabili să iubească pe cineva. Din păcate, am pierdut aceste repere, iar viața este atât de scurtă, încât nu merită să fie trăită în teamă, în suferință, în răutate, în răzbunare, în neputință. Chiar de multe ori, mulți oameni se transformă în victime, însă noi trebuie să-I dovedim lui Dumnezeu că suntem vrednici să fim ajutați. Nu este suficient să tot spunem: «Doamne, ajută-mă!» Trebuie să dovedim că am făcut și noi ceva, puțin, foarte puțin, dar am făcut și noi ceva, ca într-adevăr Dumnezeu să ne poată ajuta”, a mai arătat părintele protosinghel Vasile Visarion Scutaru.

Cuvintele părintelui stareț par la prima vedere greu de împlinit, dar modele vii ne sunt sfinții, precum și cei de la Niculițel: Zotic, Atal, Camasie și Filip. Chipurile lor au fost sculptate pe porțile mari de lemn de la intrare, sub scenele Răstignirii și Învierii Domnului, tocmai pentru a ne arăta că sufletele se vor înălța și se vor bucura de plinătatea vieții doar după ce trec prin Golgota durerilor.

Pentru mulți pelerini care au vizitat această veche vatră monahală din nordul Dobrogei, Mănăstirea Cocoș rămâne în sufletul lor ca un loc al întrepătrunderii cerului și pământului, un loc unde adierile vântului răspândesc mireasma pădurilor de tei, iar sfintele moaște pe cele ale harului dumnezeiesc. (Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data 30 iunie 2013, semnat de Ioan Bușagă)

Comentarii Facebook


Știri recente