Așezată în nordul Dobrogei, în apropiere de Mănăstirile Saon și Cocoș, Mănăstirea Celic-Dere este astăzi cel mai mare așezământ monahal din Dobrogea, numărând 60 de monahii. Numele Mănăstirii Celic-Dere se leagă de pârâul Celic din vecinătate. Descoperindu-se acolo arme din vremuri îndepărtate, acestea au făcut ca denumirea să devină Celic-Dere sau „pârâul de oțel”. Mănăstirea își serbează în fiecare an hramul la 15 august, de Adormirea Maicii Domnului, când vin mii de credincioși din toată Dobrogea.
Mănăstirea Celic-Dere te impresionează de la prima vedere. O biserică monumentală, așezată pe locul cel mai înalt din incinta mănăstirii, corpuri de chilii, vechile case ale maicilor (până în 2002 mănăstirea avea viață idioritmică), un bogat muzeu, o moară veche de vânt și multe măicuțe care, în pace, își duc viața în muncă și rugăciune.
„Aicea a fost Biserica Sfinților Voievozi, a treia din mănăstire†¦”
Potrivit scrierii a doi arhimandriți, Roman Sorescu și Ieronim Motoc, mănăstirea a fost întemeiată în jurul anului 1840 pe locul unei vechi așezări de pustnici români și basarabeni, în mijlocul cărora se găseau și doi călugări ruși: arhimandritul Atanasie Lisavenco și schimonahul Paisie. În urma unui incendiu care a mistuit bisericuța aflată pe coama dealului, unde astăzi se află cimitirul mănăstirii, călugării iau hotărârea de a se muta mai jos, construind în anul 1846 o biserică cu hramul Adormirea Maicii Domnului, un paraclis cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, care servea și ca trapeză, o clopotniță cu șase clopote și un corp de chilii. Paraclisul, arhondaricul din prelungirea acestuia și chiliile s-au prăbușit în anul 1916 din pricina revărsării pârâului Celic. O troiță ridicată mai târziu amintește: „Aicea a fost Biserica Sfinții Voievozi Mihail și Gavriil, a treia din Mănăstirea Celic-Dere, ctitorie a arhimandritului Atanasie și dărâmată de inundațiile din 1916. Spre aducere aminte s-a făcut această însemnare de arhim. Porfirie Ștefănescu în 1976 – august 1977”. Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” s-a dărâmat în urma inundațiilor din anul 1947.
Cu binecuvântarea mitropolitului grec din Tulcea, Dionisie, se înființează în jurul aniilor 1844-1846 și o mănăstire de maici, în apropierea pârâului Celic. După cum consemnează starețul Sorescu, la hramul din 15 august 1846 au fost aduse din Basarabia 60 de familii de ruși, bărbați, femei și copii, care au motivat, la trecerea graniței, că „vin la hramul Monastirii Cilic, Adormirea Maicii Domnului”. Aceștia însă au rămas pe mai departe în mănăstire, ceea ce i-a făcut pe călugării români de a se muta în alte părți, la Mănăstirea Cocoș și Mănăstirea Taița. Au rămas în mănăstire numai doi preoți români și un diacon, între care și arhimandritul Dositei Crihană, preot apoi la Biserica „Sfântul Nicolae” din Sulina.
Mănăstirea și cele 200 de călugărițe
În anul 1947 la Mănăstirea Celic trăiau 200 de călugărițe pe care le-a oprit la „mănăstirea mamă”, Celic-Dere, Celicul Mare sau Celicul de Sus, condus de Atanasie și o egumenă numită de el. Pentru bărbați a zidit, la 2 km, un șir de chilii și o biserică modestă cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”. Schitul nou-înființat, „Celicul mic” sau „Celicul de Jos” a continuat să fie populat de călugări până în anul 1881, când episcopul Iosif Gheorghian strămută pe aceștia lângă Balta Saon, unde se înființează Schitul Saon, la Celicul mic fiind aduse 50 de maici de la mănăstire.
Pe harta editată de ruși, ediția 1835 și 1853, apar marcate două lăcașuri de cult, unul „Mănăstirea din valea Frecăței”, situat în dreapta văii, pe locul actualei mănăstiri, cunoscută sub denumirea de „Celicul Mare” sau „de Sus”, iar în stânga se află însemnat celălalt lăcaș, fără nume, pe locul fostei mănăstiri „Celicul Mic” sau „de Jos”. Se apreciază că mănăstirea este mai veche decât a fost datată până în prezent, așezarea mănăstirească existând încă dinainte de războiul din 1828-1829.
O lungă perioadă de timp, mai ales din cauza evenimentelor istorice, mănăstirea a trecut prin grele încercări. Potrivit protoiereului G. V. Niculescu, în anul 1906 în mănăstire viețuiau 95 de monahii în majoritate de origine rusă, slujbele făcându-se mai mult în limba slavonă. Mănăstirea deținea 150 ha de pământ din care 15 ha de vie și primea de la stat 5.000 lei anual și 1.000 kg de sare. Ca duhovnici ai mănăstirii în acea vreme sunt consemnați preoții Fotie Simionof și Petru Ivancenco.
Pictura, realizată cu mult rafinament
În anul 1901 episcopul Partenie Clinceni a pus temelia monumentalei biserici de piatră, de pe platoul din partea de sud, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Zidirea bisericii a durat până în anul 1916. Aceasta a fost proiectată de arhitectul Toma Dobrescu din București. Până în anul 1901 se strânsese pentru construcția bisericii din donații adunate din țară și din Rusia 40.000 lei, devizul fiind în valoare de peste 300.000 de lei.
În anul 1909, când episcopul Dunării de Jos, Nifon Niculescu, a văzut starea maicilor și ruina în care se găsea mănăstirea, a luat măsuri pentru îndreptarea acestei situații. Actul comemorativ din 7 iunie 1910, de praznicul Sfintei Treimi, când au fost sfințite de episcopul Nifon temeliile vechi, consemnează stagnarea lucrărilor timp de 9 ani și apoi reluarea lor. Cu binecuvântarea și îndemnul episcopului Nifon se organizează pantahuze și concerte religioase la Catedrala din Galați, din fondurile strânse achiziționându-se piatra, cărămida, varul, nisipul și lemnăria. Ministerul Cultelor condus pe vremea aceea de Spiru Haret a contribuit cu suma de 145.000 de lei.
Biserica mănăstirii, o construcție impunătoare cu galerii, coloane interioare și etajată, are formă de cruce cu trei turle și a fost construită de echipa meșterului constructor Gheorghe Cosma din Tulcea. Catapeteasma, bogat sculptată, este din lemn de păr aurit și a fost executată de sculptorul Ion Dima din București. Pictura bisericii în stil neobizantin, cu elemente românești, a fost realizată de cunoscutul pictor și portretist Gheorghe Eftimiu, ucenic al maestrului Costin Petrescu (cel care pe lângă multele biserici a pictat și Ateneul Român) între anii 1926-1929. Biserica adăpostește un epitaf brodat în fir de aur și de argint de maica Antonina la anul 1865 și adus în 1890 de la Petrograd (azi Sankt Petersburg). Policandrul mare din naos și sfeșnicele au fost lucrate în anul 1928 la Fabrica de laminat din Brașov. Un odor de mare preț al mănăstirii este icoana Maicii Domnului – Eleusa, adusă de la Sfântul Munte Athos, înainte de 1877, de starețul Atanasie. Icoana este pictată pe lemn de salcâm de un pictor anonim.
Prin arhitectură, prin pictura realizată în culori pastelate cu mult rafinament, prin mobilier și odoare, totul este plin de măreție și poartă pecetea geniului românesc.
Biserica de la subsol a fost concepută inițial cu destinația de gropniță, dar a fost transformată în biserică de iarnă cu hramul „Izvorul Tămăduirii”, unde s-a slujit în perioada 1932-1954. Aici se păstrează placa de marmură provenind de la mormântul întemeietorului mănăstirii, trecut în lumea drepților la 15 noiembrie 1880. Biserica a fost sfințită la 22 octombrie 1932 de către episcopul Cosma Petrovici, episcopul Dunării de Jos.
Organizarea mănăstirii
Cu aprobarea Ministerului Cultelor și a Instrucțiunii Publice, se înființează la 1 septembrie 1909 o școală de adulte cu limba de predare română, unde maicile și surorile au deprins scrisul și cititul. Cărțile de citire erau Ceaslovul, Psaltirea și Octoihul.
Tot cu ajutorul Preasfințitului Părinte Nifon, maicile au fost trecute în bugetul statului. S-a introdus cântarea bisericească în limba română și s-a înființat și un cor. La 11 octombrie 1909 a fost înființată o școală de pictură bisericească, țesătorie națională și broderie artistică religioasă, care a funcționat după un regulament alcătuit de Preasfinția Sa. Școala purta numele „Sfânta Ana”, mama Maicii Domnului, iar în prezent, în clădirea ei se află muzeul mănăstirii.
În primăvara anului 1911 se pune piatra de temelie a stăreție, o construcție în stil brâncovenesc cu un frumos pridvor în față, proiectată tot de arhitect Toma Dobrescu, de către episcopul Nifon și inaugurată la 15 august 1912 de același arhiereu. Stăreția și actualul apartament episcopal a suferit ample lucrări de renovare între anii 1996-2002. În timpul lucrărilor, sub tencuiala pereților de la intrarea în sufragerie, s-au descoperit două texte compuse în 1912, dedicate episcopului Nifon, care au fost scoase la lumină și restaurate. Iată o strofă de pe peretele din stânga: „Ce-a putut să dăinuiască pân-a fost ca să ne vie,/ un ierarh cu dor de muncă în această eparhie./ PS Nifon Nicolescu, ce ne e ca ș-un părinte,/ care-a înălțat mărirea acestei mănăstiri sfinte”.
Pentru importanta contribuție pe care a avut-o, episcopul Nifon poate fi considerat reorganizatorul Mănăstirii Celic-Dere.
În anul 1953 a fost adusă și instalată moara de vânt care din anul 1977 a fost declarată monument istoric.
Icoana care se trezește
În anul 1954, în clădirea atelierului de țesătorie se înființează paraclisul cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, care deține icoane vechi și mai ales icoana făcătoare de minuni a Mântuitorului „care se curăță. Icoana, care este pictată în punct persan și cu aureolă de aur bătută cu pietre nestemate, a fost adusă în Dobrogea în jurul anului 1816 de un ostaș din armata austro-ungară, în contextul conflictelor ruso-turce. Găsind aici un grup de călugări, a dat icoana unui părinte, zicându-i: „Părinte, țineți această icoană! Dacă Sfinția voastră nu veți trăi până la sfârșit, cei ce vor urma să o păstreze. Să aveți mare evlavie că prin ea se va săvârși o mare minune. Această icoană o vedeți că este neagră, dar până la urmă se va lumina toată, se vor curăța și ochii Mântuitorului, care-i vedeți că sunt închiși, se vor deschide”. Acum, după aproape două sute de ani, suntem martorii adeveririi acestor cuvinte. Icoana s-a curățat mai mult de jumătate și ochii Mântuitorului încep să se deschidă.
Oamenii locului au țesut o legendă, văzând o legătură între catastrofele istorice și naturale care s-au petrecut în acest interval de timp și ritmul în care se curăță icoana. Atenționarea ostașului: „Prin ea se va săvârși o mare minune” a generat până acum doar teama de cataclisme sau chiar de venirea sfârșitului lumii. Nu se știe să mai existe vreo profeție referitoare la vreo icoana care să înspăimânte atât de mult încât să stârnească teama de a o vedea în totalitate luminată, cu ochii larg deschiși. Însă, privită dinspre partea care s-a luminat, Mântuitorul zâmbește!
Anul acesta, cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Visarion, Episcopul Tulcii, icoana a fost dusă spre închinare și credincioșilor din Țara Făgărașului. Paraclisul mai adăpostește și icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul, Nerusaiskaia. Aceasta a aparținut unei familii de binecredincioși din comuna Nerusai, județul Ismail, Basarabia. Icoana a rămas nearsă în urma unui incendiu devastator ce a transformat casa în scrum.
În vremea comunismului, timp de 40 de zile, la Mănăstirea Celic a stat icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Adam (Județul Galați). Și a reintrat în patrimoniul mănăstirii din 1990, după redeschiderea ei ca mănăstire de călugări.
„Izvor de liniște și pace”
Astăzi, în incinta mănăstirii, funcționează un atelier de covoare, unul de țesătorie, de croitorie și de pictură.
În anul 1967, în clădirea unde a funcționat școala de pictură, s-a organizat colecția muzeistică de artă veche bisericească a mănăstirii, unde sunt expuse potire, chivote, cădelnițe etc. Între valorile istorico-monumentale se remarcă: Cazania lui Varlaam (1643), Biblia de la București a lui Șerban Cantacuzino (1688), Evhologhion (1765), copiile unor firmane (documente) turcești din sec. XIX-lea.
Din anul 1976 Mănăstirea Celic-Dere a fost trecută în rândul monumentelor istorice din țara noastră.
În anul 1998 au început lucrările de construcție a noului corp de chilii, arhondaric și trapeză, care a fost sfințit de către Preasfințitul Visarion, Episcopul Tulcii, împreună cu Înalt Preasfințitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, la hramul mănăstirii din data de 15 august 2008.
Din anul 2002 Mănăstirea Celic-Dere are viață de obște, fiind condusă, tot din același an, de către maica stareță Casiana Mareș, care vorbind despre Celic-Dere spune că „locul acesta reprezintă o pagină de istorie și spiritualitate ortodoxă românească, fiind în același timp o autentică vatră de trăire în Hristos, creând prin prezența sa un loc binecuvântat pentru toți cei care vin aici cu credință, cu nădejde și dragoste spre a-și ostoi setea veșnic nepotolită după Dumnezeu.”
Preasfințitul Părinte Visarion, Episcopul Tulcii, adaugă: „Așezată la poalele codrilor într-un peisaj mirific, Mănăstirea Celic-Dere, o adevărată bijuterie arhitectonică, este un izvor de liniște și pace, unde rugăciune se împletește cu munca, meditația cu trăirea adâncă a Adevărului Evangheliei și slujirea lui Dumnezeu cu slujirea aproapelui. Toți cei care trec pragul acestui sfânt așezământ sunt cuprinși de un sentiment de înălțare sufletească, de pace lăuntrică, de binecuvântare și de apropiere de cele cerești”.