Sfânta Cuvioasă Elisabeta Lazăr de la Pasărea (1970–2014), canonizată anul trecut de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, este una dintre primii sfinți ortodocși ai secolului al 21-lea.
Membrii familiei sale și oameni care au cunoscut-o pot da mărturie astăzi despre viața acestei sfinte contemporane, care „strălucește asemenea pildei sihaștrilor de demult”.
Monahia Pelaghia din obștea mănăstirii prahovene Cornu a fost ucenica Sfintei Elisabeta în perioada 2010–2014, în pustia din munții Giumalău. În aprilie 2014, după ce boala Sfintei Elisabeta s-a agravat, părintele lor duhovnic a binecuvântat ca cele două maici să părăsească muntele și să meargă într-o mănăstire.
Cu toate că sufletul său ardea de dorul pustiei în care petrecuse 17 ani, Sfânta Elisabeta a acceptat cu smerenie perspectiva de a reveni la mănăstirea sa de metanie. Și-a petrecut ultimele luni din viață la Mănăstirea Pasărea, unde a trecut la Domnul după o suferință mucenicească.
Într-un dialog cu Agenția de știri Basilica, maica Pelaghia a împărtășit câteva aspecte despre experiența ei din pustie alături de Sfânta Elisabeta despre care spune că a simțit tot timpul ca și cum ar fi cunoscut-o de-o viață și lângă care totul era mereu nou, proaspăt.
„Dacă Dumnezeu îți întinde o mână, de ce refuzi?”
În anul 2010, Maica Pelaghia viețuia în mănăstirea Măgura Ocnei din județul Bacău când în suflet i-a încolțit dorința pentru o viață de liniște.
„Am cunoscut-o pe Sfânta Elisabeta prin Părintele Arsenie și Schimonahia Miriam, nașa mea de călugărie.”
„Mă rugam la Dumnezeu: Doamne, dă-mi altceva, dă-mi ceva ce știi Tu. Știam că dacă nu e voia lui Dumnezeu, nimic nu faci.”
A cerut sfat de la Părintele Arsenie Muscalu, duhovnicul Mănăstirii Cornu, și a primit răspuns că o maică pustnică din Munții Giumalău are nevoie de ajutor, deoarece era puțin bolnavă.
„Înțelegând că voi sta la oarecare distanță de chilia maicii, mă temeam să merg, deși îmi doream să fiu în ascultare de o maică duhovnicească. Știam că e primejdios și că dacă nu ești pregătit, poți să cazi în înșelare. Mă temeam de diavoli, de fiare. Am citit și eu la Sfântul Ignatie Briancianinov și în mai multe cărți despre înșelare.”
Maica Pelaghia s-a rugat și a cerut rugăciunile altor părinți. Răspunsul nu a întârziat să apară.
„Tot în seara aceea ori în a doua, citind într-o carte duhovnicească, mi-a venit în inimă, în suflet o încredințare.”
„M-am încredințat pe deplin. N-a mai trebuit altceva. Dacă Dumnezeu îți întinde o mână, de ce refuzi? Acest gând mi-a venit și a fost suficient. Am zis: gata.”
„Aceasta a fost mâna întinsă de Dumnezeu – Sfânta Elisabeta.”
Maica Pelaghia a primit binecuvântarea părintelui duhovnic al mănăstirii, acesta înțelegând că este voia lui Dumnezeu ca monahia să urmeze o viață mai retrasă, după care tânjea.
Prima zi în pustie și prima ispită
Monahia Pelaghia a simțit, încă de la prima întâlnire cu Sfânta Elisabeta, că aceasta este un om deosebit, „o amma duhovnicească, plăcută și prietenoasă”.
„Din prima am zis: Sărut-mâna, maica, eu o să fiu ucenica sfinției voastre. Și am vrut să-i sărut mâna, dar nu m-a lăsat.”
„Era îmbrăcată cu niște haine sărăcăcioase, dar era foarte curată, era așa de curată!”
„În prima zi am avut o ispită. Îmi venea să plec cât mai repede de acolo; nu știu de ce. Mi se părea întunecat.”
Totuși, micul paraclis din pustie, luminat de candele, cu catapeteasma sculptată, i se părea maicii Pelaghia „o oază de lumină în întuneric”.
I-a spus Sfintei Elisabeta: „Maica, eu nu știu de ce, dar parcă simt că nu pot să stau aici.” Cuvioasa i-a răspuns: „Măcar stați până o să vină părintele duhovnic de la Ierusalim, ca să vă vadă și el, și după aceea puteți pleca.”
„M-a liniștit lucrul acesta. Maica mi-a zis cam când vine părintele și eu nu puteam să dorm; număram zilele. Dar a doua zi m-am trezit altfel, cu altă stare, cu o stare total diferită, cu liniște, cu o pace…”
„Deci, maica Elisabeta sigur s-a rugat pentru mine. Când a venit la paraclis, i-am zis: „Maică, eu aici vreau să rămân toată viața, așa de mult îmi place, aici aș vrea să rămân toată viața.”
„Și de atunci nu am mai avut acea ispită. Tot timpul m-am simțit ca acasă, m-am simțit ocrotită, parcă ceva mă susținea. Rugăciunile maicii, desigur.”
Programul de liniște
„După ce i-am spus că rămân aici, maica a zis: Hai să-ți spun acum programul de liniște. Maica mi-a dat programul și eu m-am dus la părintele duhovnic și am cerut binecuvântare pentru el.”
Slujbele erau făcute „pustnicește”, cu accent pe rugăciunea lui Iisus și pe privegherea de noapte.
Sfânta Elisabeta a îndrumat-o pe maica Pelaghia să înceapă cu o priveghere de noapte de două ore. Treptat, privegherea a crescut la patru ore pe noapte.
„Spunea să facem rugăciune chiar mai mult decât în obște, deoarece noi, aici, la liniște, nu avem grijile nici din lume, dar nici măcar pe cele din mănăstire.”
Maica Pelaghia descrie în continuare cum arăta o zi din viața la pustie. Liturgic, ziua începea cu Vecernia și Pavecernița, în jurul orei 15:00, pe care fiecare maică le făcea la chilia ei. De cele mai multe ori, făceau Vecernia cu rugăciunea inimii, iar pentru Pavecerniță citeau Canonul Maicii Domnului. La un moment dat, au avut canon să citească o Psaltire pe zi.
Monahia mărturisește că uneori cititul Psaltirii era mecanic și rapid, ca să împlinească pravila, dar folosul rămânea: „Când mergeai prin păduri, îți veneau stihuri și îți veneau psalmi întregi, psalmii care ți se potriveau, care parcă izvorau din inimă.”
După aceea urma masa, singura masă pe zi. Aceasta era urmată de treburi gospodărești prin jurul bordeiului, iar apoi era pravila de seară de la ora 20:00 la ora 22:00. Maica Pelaghia ne spune că încerca să doarmă de la 22:00 sau 23:00 până pe la ora 1:00 sau 2:00 noaptea. Nu-și punea ceasul să sune, iar Sfânta Elisabeta nu impusese o oră anume.
„Îmi lăsa libertate; nu era rigidă. A zis: Când te trezești, pe la 1, 2, faci două ore de priveghere. Spunea maica: Dacă poți mai mult de două ore, foarte bine. Dar nu știu cum, fără ceas, mă trezea Dumnezeu tot timpul la 1:00–2:00.”
Sfânta Elisabeta făcea discuri de hârtie pentru lumânările folosite în Vinerea Mare sau de Înviere. Scria pe ele strofe din poeziile Sfântului Ioan Iacob de la Neamț și le dădea oamenilor drept binecuvântare. Mai punea uneori și pe câte o ucenică să scrie, iar această îndeletnicire intra la privegherea de noapte, ca ucenica să rămână trează.
Spre dimineață, în jur de 6:00–7:00, când păsările începeau să cânte, cu toate că harul și rugăciunile Sfintei Elisabeta le țineau treze pe ucenice, acestea se mai puteau odihni două ore, până pe la 8:00–9:00 dimineața. În total, dormeau în jur de 5 ore pe noapte, dar un somn fragmentat, înainte și după priveghere.
Privegherile la sărbători le făceau împreună la paraclisul din pădure tot cu rugăciunea inimii, dar și cu cântări sau citiri: „Citeam canoanele ca să intrăm în atmosfera praznicului.”
Maica Pelaghia subliniază faptul că nu a simțit niciodată că a intrat într-o rutină, ci, din contră, totul i se părea nou, proaspăt, iar rânduiala era mai ușoară prin împletirea rugăciunii inimii cu cântatul și cititul.
„Cred că știa pe de rost viețile sfinților”
O perioadă, maica Pelaghia a fost singura ucenică. În timp, s-au alăturat și alte două maici. Sfânta Elisabeta le ducea pe vârful muntelui pentru priveghere de noapte cu rugăciunea lui Iisus, pravilă și citiri din viețile sfinților.
„Sus, pe munte, era o cruce, la 1850 de metri. Acolo se mai făceau și parastase pentru eroi, dar se mai adunau la priveghere și pustnicii din zonă.”
„Maica Elisabeta a primit de la bătrânii pustiei să citească viețile sfinților. Zicea că noi, dacă nu citim în fiecare zi din Minei, așa cum se face la slujbele din mănăstire, atunci să citim viețile sfinților ca să le cunoaștem. Cunoscându-le viețile, le putem urma exemplul după râvnă.”
„Eu rămâneam tot timpul în urmă cu citirea, că mi se păreau atât de grele, vai mie! Și îi ziceam maicii: Am rămas în urmă. Iar maica îmi spunea: Lasă-le și ia-o de la zi.”
„Dar maica citea înainte multe vieți de sfinți. Spunea: Dacă o să cad la pat și nu o să mai pot, să am citit înainte. Deci o asemenea râvnă avea. Și ea ținea rânduiala de ani de zile. Cred că știa pe de rost viețile sfinților.”
„La liniște nu prea se mănâncă de dulce”
În privința hranei, maica Pelaghia ne povestește că mâncau legume și fructe, adunau urzici, le uscau și le puneau apoi în mâncare, în ciorbe. Puneau ciuperci și pește la borcan și preparau zacuscă pentru iarnă.
„Mi-a spus că, la liniște, nu prea se mănâncă de dulce.” Din râvnă, a dorit și maica Pelaghia să țină această rânduială. După o vreme, cunoscând efortul fizic și văzând că slăbește, duhovnicul i-a spus să mănânce totuși de dulce sâmbăta și duminica.
„Mergeam la fructe împreună, căra, își punea în spate așa, bolnavă cum era. Căra rucsacuri de jos, când ne aduceau materiale sau alimente, căram până în deal. Pe mine nu prea mă lăsa să pun mult, că zicea că sunt slabă. Dar ea își punea mult, și eu, când o vedeam, îmi transmitea așa o râvnă. Doream și eu să car.”
„Și maica mă mai certa, zicea că trebuie să avem grijă și de sănătate, că dacă o pierdem…Mai ales aici, la liniște, avem nevoie de sănătate.”
„Nu am simțit niciodată plictiseală pe munte”
„Vă spun, niciodată în toți cei patru ani eu nu am simțit plictiseală pe munte.” Maica Pelaghia punctează faptul că în pustie, spre deosebire de mănăstire, trebuie să le faci pe toate, pentru că nu este rânduiala din obște, unde fiecare are ascultarea sa, la bucătărie, la strană. Menționează că nu a simțit starea de akedie, care poate apărea atât în mănăstire, cât și în pustie.
„Nu aveai timp să te plictisești, aveai un program foarte strict, dar nu rigid, care să te împovăreze. Trebuia să îți faci de mâncare, să tai lemne, deoarece acolo, în fiecare seară se făcea focul, chiar și vara, pentru că bordeiul era pe jumătate în pământ. Iarna dădeam la zăpadă.”
Ca rucodelie, Sfânta Elisabeta împletea metaniere. I-a dat unul și maicii Pelaghia, care l-a luat cu ea într-un pelerinaj în Țara Sfântă. „Dintre toate obiectele pe care le-am pus la locurile sfinte, doar metănuța făcută de maica a căpătat mireasmă și a rămas cu mireasmă fină, ca de Rai. Pentru rugăciunile ei, a rămas cu mireasma de la Ierusalim ca o mângâiere pentru mine.”
„Am simțit tot timpul ca și cum o cunosc de o viață”
Chilia sărăcăcioasă a sfintei era alcătuită din două încăperi, una era folosită ca bucătărie și avea o mică sobă, iar în cealaltă se aflau: un pat mic, un raft cu cărți, o măsuță pe care avea o cruce și câteva icoane pe pereți.
Avea și în mica bucătărie un pat pe care maica Pelaghia a dormit atunci când a vegheat-o pe Sfânta Elisabeta, după ce boala se agravase.
Uneori, Sfânta Elisabeta mergea la chilia ei de vară, un loc mai îndepărtat, despre care știa doar ea și duhovnicul. Acolo nu mergea nimeni altcineva. Își lăsa ucenicele în chilia ei, „ca să se mai obișnuiască cu singurătatea”.
„Odată mi-a spus, amuzându-se: Poate te confundă diavolul cu mine și te ia la bătaie. Apoi m-a liniștit, zicând că Dumnezeu nu îngăduie.”
„Am simțit tot timpul ca și cum o cunosc de o viață. Nu mi-a fost deloc greu să mă obișnuiesc cu ea. Cu toate că avea și o exigență de ammă duhovnicească. Dar nu ca să-ți fie frică. Când se mai întâmpla să îi greșesc, maica mă mai mustra. Dar când mă duceam la ea și îi ceream iertare, maica, cu o foarte mare deschidere și blândețe, spunea: Gata! Dumnezeu să ne ierte! De acum ștergem cu buretele, o luăm de la capăt!”
Maica Pelaghia menționează și faptul că sfânta avea o delicatețe rar întâlnită.
„Ispitele la pustie, sunt corp la corp cu diavolul”
Maica Pelaghia nu îndrăznea să o întrebe pe Sfânta Elisabeta detalii despre luptele pe care aceasta le avea cu vrăjmașul, mai ales că le considera lucruri de taină. Însă au rămas câteva destăinuiri pe care sfânta le-a făcut ucenicei sale. Îi spunea: „De-ai știi cum mă ridică diavolii noaptea, cu patul în sus, și cum mă bat uneori!”
Trecând o dată printr-un loc din pădure, Sfânta Elisabeta i-a povestit maicii Pelaghia că acolo avusese o experiență cu o pasăre uriașă. „Mi-a povestit că venea noaptea de la o chilie, singură, era obosită și a vrut să se odihnească, să doarmă un pic. S-a așezat pe un dâmb și dintr-o dată a simțit că acesta se mișcă și a văzut un cap mare de pasăre că se uita spre ea. Maica a căzut de acolo, iar pasărea și-a luat zborul.”
Altădată, vrăjmașul a făcut în așa fel încât noaptea a căzut peste Sfânta Elisabeta raftul cu cărți. Cuvioasa a început să se ocărască pe sine că nu știe nici măcar un raft să prindă. A auzit apoi o voce plină de răutate care i-a spus: Ce pățeai dacă dădeai vina pe mine?
Maica Pelaghia adaugă: „Diavolul atât aștepta. Vedeți cum sunt ispitele la pustie, sunt corp la corp cu diavolul, nu mai sunt prin oameni”.
„Mi-a povestit odată când a venit un diavol în chipul duhovnicului.” Sfânta Elisabeta se afla în fața chiliei și l-a văzut pe părintele venind pe cărare. Însă, era ceva neobișnuit la el, deoarece mergea strâmb și murmura ceva, doar ca să pară că spune rugăciunea „Pentru rugăciunile…”.
„Dar, maica cu duhul ei de trezvie și-a dat seama că e ispită și a început să își facă cruce și să zică rugăciunea cu glas tremurat: Să învie Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui…Diavolul s-a transformat într-un fum negru și a dispărut.”
„Mi-a spus odată maica că uneori a avut și ispite de la demoni sus, la Sfânta Cruce. Odată au încercat demonii să o piardă, aruncând-o în prăpastie. Au ridicat-o în aer ca într-un vârtej și apoi i-au dat drumul. Și a zis maica: Slavă Domnului că eram îmbrăcată cu rasa Maicii Doroteia de la Pasărea, o maică bătrână îmbunătățită cu rugăciune puternică, căci rasa aceea m-a ținut asemenea unei parașute și am căzut ușor. M-a impresionat că nu punea această biruință câtuși de puțin pe seama rugăciunii personale, ci doar pe rugăciunile maicii bătrâne, a cărei rasă o purta. De aceea ne învăța și pe noi să ne luăm întotdeauna rasa când venim la priveghere la Sfânta Cruce, dar și în alte împrejurări, căci rasa ne acoperă de ispitele celui viclean.”
Într-o vreme, după ce se mai alăturase o ucenică, aceasta și maica Pelaghia au avut un canon de tăcere. În caz de nevoie, scriau întrebări și răspunsuri pe un caiet. Într-o zi, au scris ceva în spirit de glumă, iar mai târziu, când maica Pelaghia s-a întâlnit cu sfânta, aceasta i-a spus zâmbind: „Dar ce scrieți voi pe caietul acela, pe care conversați?”
Maica Pelaghia a întrebat înfricoșată de unde știe, iar sfânta a răspuns: Diavolii mi-au arătat. Maica Pelaghia adaugă că este posibil să fie așa, să-i fi spus diavolii, precum este istorisit și în întâmplări din Pateric, sau se poate, de asemenea, ca prin această replică, Sfânta Elisabeta să-și fi ascuns darul înainte-vederii.
„Bine ai venit acasă, fata tatei!”
„Altădată era prin pădure și dorea să facă Vecernia când a apărut un om cu barbă lungă, acoperit de păr – pustnicul Zinon. Maica s-a temut să nu fie un duh necurat și a început să spună rugăciunea Sfintei Cruci. Însă, acesta i-a spus: Bine faci că te închini și te rogi și că te temi de ispita celui rău, dar nu sunt duh, ci om în carne și oase.”
„Pustnicul și-a făcut cruce, a zis rugăciunea și i-a spus maicii: Bine ai venit acasă, fata tatei!
Sfânta Elisabeta petrecuse o vreme în Munții Neamțului și revenise în Giumalău, iar cuvântul primit de la pustnic l-a păstrat în suflet și îl rostea cu multă dulceață.
„Maica ne mai arăta locurile unde s-a întâlnit cu pustnicii nevăzuți, Zinon și Nazarie. Ne spunea: Rugați-vă în locul acesta, căci aici l-am văzut pe cuviosul Nazarie odată când am venit la Sfânta Cruce, la priveghere, în rugăciune, ridicat de la pământ. Maica avea multe taine.”
„Spunea că mai mult se teme de oameni, decât de fiare”
„Sfânta Elisabeta era în comuniune cu animalele, spunea că mai mult se teme de oameni, decât de fiare. Nu prinsese teamă de animale, avea credință în Dumnezeu.”
Maica Pelaghia povestește că pe la începutul șederii sale în pustie, se afla cu Sfânta Elisabeta, noaptea, prin pădure, și se opriseră pentru rugăciune. „Eu eram cu urechile ciulite, la fiecare trosnitură de copac tresăream și mă uitam la maica și mă gândeam, dar ea nu tresare, nu face nimic?”
Sfânta Elisabeta a liniștit-o pe ucenica ei, spunându-i că animalele aud, simt oamenii și fug de ei. Cuvioasa i-a spus: „Ia ascultă acum, se aude o fiară fugind, depărtându-se de noi.”
Sfânta Elisabeta își sfătuia ucenicele ca atunci când mergeau prin pădure, să cânte sau să lovească cu o bâtă în copac. „Aveam încredințare când mă trimitea maica undeva și plecam prin pădure. Ziceam așa: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile părintelui meu duhovnic și ale Maicii Elisabeta, ajută-mă! Și nu mai aveam nicio frică. Doar la început mi-a fost un pic frică.”
Sfânta Elisabeta este cunoscută pentru prietenia ei cu un cerb care îi mânca din palmă. Când a sosit maica Pelaghia în munte, cerbul era deja o prezență obișnuită la bordeiul sfintei. „Am văzut odată că doreau să se apropie și alți cerbi, dar cerbul acesta s-a bătut cu ei până i-a alungat – era teritoriul lui.”
„La început, un șarpe își făcuse obiceiul să intre în chilia Sfintei Elisabeta. Intra chiar când se pregătea să-și facă rugăciunile. Atunci maica, cu glas blând, îi zicea așa: Șarpe mic, nu-mi fă nimic, du-te de unde-ai venit”, iar șarpele, cuminte, asculta și pleca.”
Avea evlavie față de tot ce este sfânt
Monahia Pelaghia consideră că unul dintre motivele sfințeniei maicii Elisabeta este evlavia sa față de tot ce este sfânt: față de Dumnezeu, de Maica Domnului, de sfinți, de Biserică, de icoane. „Mi s-a întâmplat să o surprind când i-a scăpat din greșeală o icoană. A luat-o, a îmbrățișat-o și a spus: Dumnezeule, Maica Domnului, iartă-mă! Icoanele le punea la închinare, le punea flori, avea o foarte mare evlavie.”
„Avea, de asemenea, râvna aceasta, încă din copilărie, de a le urma sfinților. Dar nu într-un sens mândru. Pur și simplu era o râvnă duhovnicească. Dar ea se smerea tot timpul astfel: Am avut râvna să urmez sfinților, dar nu le-am urmat cu fapta. Și plângea.”
„Ea simțea că nu le-a urmat cu fapta, dar, până la urmă, Dumnezeu se vede că a judecat altfel. Dar sfinții se văd așa tot timpul.”
„Mi-a povestit maica Elisabeta că odată se ducea cu o altă maică la spital, cu autobuzul, unde erau două femei care se certau și nu știau cum să se jignească mai tare una pe alta.”
Și la un moment dat una dintre ele, cu dorința de a-i arunca jignirea supremă ceilalte, îi spune: Vedea-te-aș nenorocită ca pe astea. Maicile s-au uitat una la alta și au zâmbit. Sfânta Elisabeta povestea cu haz întâmplarea și spunea: Ea ne vedea nenorocite pe noi.
Maica Pelaghia completează: „De-ar ști femeia ce i-a urat ceilalte. I-a urat bine. Dacă ar ajunge ea așa nenorocită cum a ajuns maica…Dacă ar ști ele ce fericită-i maica acum…în calendar!”
Vederea Iadului și a Raiului
Sfânta Elisabeta i-a istorisit maicii Pelaghia, pe când aceasta era în primul ei an în pustie, unul dintre cele mai semnificative momente din viața sa, care a determinat o schimbare radicală.
Cuvioasa, care avea în jur de 25 de ani, se afla cu ascultare la Așezământul Românesc de la Ierusalim, când i s-a descoperit un cancer în stadiu avansat și a fost operată. Doctorii i-au spus că sunt puține șanse să mai trăiască. Maica Elisabeta a fost cuprinsă de o stare de tristețe și s-a rugat Maicii Domnului și sfinților să o ajute.
O monahie i-a dat o cărticică cu viața și acatistul Sfântului Ioan Iacob de la Neamț și i-a spus: Roagă-te la Sfântul Ioan Iacob, deoarece este mare ajutător și a stat și el bolnav tot în acest spital.
Maica Elisabeta a căpătat o mare nădejde și s-a rugat cu putere, cu disperare aproape, ca sfântul să o ajute și să o vindece. Ulterior, cuvioasa a intrat într-o stare asemănătoare unei morți clinice, iar sufletul său a ieșit din trup.
Monahia Pelaghia povestește: „Diavolii au venit, i-au răpit sufletul și l-au dus în iad. Așa a îngăduit Dumnezeu. A spus că a fost aruncată în iad, unde simțea chinurile.”
„Maica Elisabeta plângea când povestea aceste lucruri. În primul an după această vedenie a fost foarte marcată și avea o stare de umilință continuă, până când un părinte i-a spus să se detașeze, ca să nu se mai cunoască în exterior trăirile ei.”
„Mi-a spus că a văzut acolo, în iad, și oameni pe care i-a cunoscut, și preoți, și arhierei, și monahi. Și zicea că noi, monahii, preoții, care am cunoscut, care știm voia Stăpânului și ne lenevim de mântuirea noastră, mai mare osândă avem decât cei care nu au cunoscut. A zis că nu trebuie să spună numele celor pe care i-a văzut acolo, doar să se roage pentru ei.”
Sfânta Elisabeta s-a rugat cu disperare Maicii Domnului și Sfântului Ioan Iacob să o scoată de acolo, iar aceștia au venit și i-au certat pe diavoli, pentru că răpiseră un suflet care nu fusese judecat.
Maica Pelaghia continuă: „Dar asta a îngăduit-o Dumnezeu. Că diavolul nu face nimic fără îngăduința lui Dumnezeu. Mulți sfinți au simțit și raiul și iadul. Nu toți pot purta lucrul acesta, dar sfinții cei mari au experiat și raiul, și iadul.”
Iar Sfânta Elisabeta, ca una care își dorise din copilărie să urmeze sfinților ale căror vieți le citea, a avut parte de această experiență.
„Maica Domnului a plecat, iar Sfântul Ioan a condus-o și i-a arătat frumusețile Raiului. Povestea maica, cum a trecut printr-un câmp cu verdeață și cu flori atât de minunate, încât la atingere, fiecare fir de iarbă sau floare avea o armonie cerească diferită…sunete și armonii cerești care nu se pot descrie în cuvinte. Când spunea asta, parcă îi se lumina chipul.”
„A întâlnit grupuri de sfinți care le făceau închinăciuni și ei, la rândul lor, făceau închinăciune. Apoi, au ajuns la un palat, unde erau foarte multe trepte formate din puteri îngerești care își plecau capetele la vederea lor.”
„Nu mi-a spus dacă L-a văzut pe Mântuitorul, mi-a spus doar că a auzit un glas ca de tunet, venind de sus: Nu este vrednică să intre aici; duceți-o înapoi pe pământ, ca să facă pocăință, pentru că nu este pregătită.
„S-au închinat și au ieșit. Sfântul Ioan Iacob i-a spus: Dumnezeu ți-a mai dat ani de pocăință, să urmezi viața pe care am urmat-o eu la liniște.”
„Deci, maica a avut rânduiala de liniște de la Dumnezeu prin Sfântul Ioan Iacob. Nu s-a dus de la sine și nici măcar cu rânduiala omenească, ci cu rânduiala dumnezeiască.”
După aceea, a revenit în trupul său, pe care îl privea din exterior și în care nu mai dorea să intre după ce simțise mângâierea Raiului.
„Când s-a trezit, s-a simțit puternică, că nu mai era bolnavă. S-a ridicat din pat imediat și a început să plângă și să facă metanii.”
Maicile care o îngrijeau au încercat să o oprească, dar Sfânta Elisabeta spunea că Sfântul Ioan Iacob a vindecat-o și că se simțea bine. A început să spună că trebuie să se pocăiască, iar ceilalți credeau că aiurează din cauza bolii. O singură maică a înțeles-o și i-a fost alături.
„Avea pomenirea morții vie; ieșea din sine”
Maica Pelaghia aduce o completare, deoarece unii oameni se pot întreba cum de Hristos nu a primit-o atunci pe Sfânta Elisabeta dacă ea avusese o viață curată, fusese râvnitoare și dornică să urmeze sfinților încă din copilărie.
„Cred că prin cuvintele pe care i le-a adresat, Dumnezeu i-a dat harul pocăinței. Maica, într-adevăr, avea harul pocăinței și mai ales harul pomenirii morții.”
„Avea pomenirea morții atât de vie, încât de multe ori ieșea din sine, i se răpea mintea, așa cum citim și la alți Sfinți Părinți.”
Această întâmplare a vederii Iadului și Raiului a determinat întoarcerea sfintei în România. A mers la Sfântul Cleopa de la Sihăstria și la Părintele Arsenie Papacioc, cărora le-a istorisit experiența sa. Aceștia i-au dat binecuvântarea lor, confirmând că totul este de la Dumnezeu. Episcopul Gherasim Putneanul i-a dat, de asemenea, binecuvântarea sa. Așa a ajuns în Munții Giumalău.
De la Ierusalim, Sfânta Elisabeta s-a întors și cu un odor de mare preț, cureaua Sfântului Ioan Iacob de la Neamț, pe care o primise de la maica Magdalena, sora Părintelui Ioanichie, ucenic al sfântului.
Maica Pelaghia povestește: „O lipise pe o altă curea ca să nu se deterioreze, iar Sfânta Elisabeta o purta tot timpul. Cu acea curea s-a apărat o dată de un urs. S-au făcut și minuni cu ea, mai ales la femeile care nu puteau să nască sau nu puteau avea copii. Știu câteva cazuri concrete.”
Sfânta Elisabeta mai avea o cruce adusă din Țara Sfântă, care i-a fost o armă puternică împotriva ispitelor și o mângâiere în toți anii din pustie.
Când s-a dus în pustie, sfânta era rasofora Elisabeta. După un an, a primit la un schit schima mică, devenind monahia Teodora. A revenit la numele de Elisabeta mai târziu, când a fost tunsă în schima mare de către Părintele Macarie Ioniță de la Mănăstirea Pasărea, moment la care a participat și Părintele Arsenie Muscalu. Părintele Macarie i-a schimbat numele din Teodora în Elisabeta, „ca să i se mai piardă urma”, deoarece începuse să fie căutată de oameni.
„Iartă-mă Doamne, că am să fiu cuminte”
Când boala Sfintei Elisabeta s-a agravat, aceasta a avut nevoie de îngrijire mai atentă, astfel că două dintre ucenice, printre care și maica Pelaghia, au locuit în bordeiul cuvioasei pentru a o ajuta.
„Te binecuvânta pentru orice lucru pe care îl făceai. Îți dădea multe binecuvântări: Dumnezeu să te binecuvânteze, Maica Domnului să te ocrotească, să te ajute, să te miluiască.” Îți era drag, făceai cu bucurie, pentru că simțeai binecuvântările pe care ți le dădea.
„Tare mult a suferit la urmă. Zicea: Mă doare, simt că mă mușcă, că mă arde. Cancerul avansase foarte mult și simțea asta mai ales în zona abdomenului.”
Odată o durea nespus de tare mâna dreaptă din cauza unui cheag de sânge care i se oprise într-o venă și a început să strige la toți sfinții, să-i cheme pe fiecare pe nume: „Sfinte Nicolae, Sfântă Filofteia”.
„Avea multă evlavie la Sfânta Filofteia, o striga de multe ori. Striga pe fiecare sfânt și, dintr-o dată, a intrat într-o stare în care nu mai era cu noi, nu mai comunica cu noi. Vedea altceva și a început să ridice mâna dreaptă în sus și să zică: Mâna asta mă doare. S-a luminat toată la față, s-a liniștit și și-a revenit. I-am zis: Maica, dar cu cine vorbeați? Ce s-a întâmplat? Mi-a răspuns: Vă spun, dar nu ziceți la nimeni, mi-a vindecat un sfânt mâna.” Maica Pelaghia nu își amintește despre ce sfânt era vorba, dar adaugă că poate mai sunt alți ucenici care cunosc întâmplarea și care își amintesc.
Maica Pelaghia a simțit că Sfânta Elisabeta își dorea să mai trăiască, deoarece, precum alți sfinți, în smerenia lor, considerau că nu au făcut destul, că nu sunt destul de pregătiți. Cu toate acestea, a remarcat și pacea pe care o emana sfânta la apropierea sfârșitului său pământesc.
„Mi-a spus cineva că sfânta a zis un cuvânt înainte de moarte, ca și cum ar vorbi cu Domnul: Iartă-mă, Doamne, că am să fiu cuminte. Așa, ca un copil care vorbește cu tatăl lui.”
Maica Pelaghia mărturisește că a visat-o de multe ori pe Sfânta Elisabeta: Mereu am visat-o că mă îmbrățișez cu ea. Așa, cu foc, ne îmbrățișam, cum nici cât eram în viață nu ne îmbrățișam așa, ca și cum nu ne-am văzut de multă vreme.
Foto credit: Basilica.ro / Raluca-Emanuela Ene
