Din punct de vedere alimentar, postirea ne este clară tuturor. Postul de alimente este doar un mijloc pentru a ne susține eforturile spirituale, eforturi care sunt o reală provocare la adresa voinței noastre.
Despre eforturile transformatoare ale creștinului în post am purtat un dialog cu Preasfințitul Părinte Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord.
Basilica.ro: Preasfinția Voastră, în acest plin proces de pregătire pentru Învierea Domnului spuneați că „trebuie să facem din inima noastră sălaș primitor de frate”. În lumea actuală care „fierbe” în egoism și dezbinare cum să reziste creștinul să fie pașnic, senin, iubitor? Cum să-și motiveze el iubirea necondiționată față de semeni?
PS Macarie: Ce este, în esența sa, postul? Aș spune, pe scurt, că este un antrenament pentru depășirea limitelor impuse de trup și lume.
Știu că foarte mulți caută să privească și promoveze postul mai degrabă ca o terapie sau abilitate de care avem nevoie și pe care o putem deprinde. Și e foarte adevărat că postul este și terapie, și deprindere. Dar, mai mult poate decât orice, este o întâlnire cu adversitatea, cu limitele noastre. Oricât de mult privim postul sub aspectul său terapeutic, și oricât de mult sunt la modă astăzi practicile de detoxifiere sau cele „vegane”, noi știm că a posti, de fapt, înseamnă a te priva, a te lipsi de un aport de substanțe nutritive apreciabil și necesar pentru funcționarea optimă a trupului.
”Trupul este carne și vrea carne
Postul e o probă la care ne supunem, și nu e dintre cele mai ușoare. Sigur, astăzi sunt multe produse care, aparent, fac postul mai ușor, dar ele nu înlocuiesc produsele „de dulce” și nici nu sunt, multe dintre ele, prea sănătoase. În aceste condiții, deseori, trupul se revoltă, căci îl privăm de cele de care are nevoie și cu care este obișnuit.
Trupul este carne și vrea carne. Sufletul este cer și vrea cer! Iată, așadar, o adversitate lăuntrică : trupul vrea una, duhul râvnește la altceva. Postul este prilejul prin care noi ne asumăm această adversitate lăuntrică și negăm trupului cele trupești, pentru a ajunge la cele cerești. Postul arată că viața duhovnicească este ceva extrem de serios și angajant.
Sunt atâția sfinți, vechi sau noi, care s-au topit trupește prin post, mulți dintre ei scurtându-și, practic, zilele. Să ne gândim doar la Sfinții Ierarhi Ioan Gură de Aur sau Vasile cel Mare, amândoi aspri postitori și foarte slăbiți trupește destul de devreme. Iar ca ei sunt atâția. Nu dau aceste exemple pentru a îndemna nesocotit la post aspru, ci pentru a readuce aminte că postul este solicitant. Tocmai de aceea Biserica îl predică cu iconomie, luând în seama posibilitățile fiecăruia, în funcție de situația în care se află și starea sa de sănătate.
”Postul – întâlnirea cu limitele
Am făcut această lungă introducere pentru a înțelege mai bine de ce postul înseamnă întâlnirea cu limitele noastre. Această confruntare are loc pe plan trupesc, dar și sufletesc. Dacă prin post noi stingem trupescul, prin înfrânare în viața sufletească noi ne lărgim inimile.
Iar aceasta înseamnă că acceptăm să ne micșorăm pe noi înșine pentru aproapele. Și nu este deloc ușor! Căci, așa cum trupește ai nevoie de mâncarea de „dulce”, așa și sufletește, noi suntem obișnuiți să ne dăm nouă întâietate, iar nu celuilalt. Eu sunt primul! Iar dacă celălalt îmi greșește, sau mă rănește, sau nu se poartă bine cu mine, am pornirea de a mă proteja de el.
De atâtea ori ne rănim unii pe alții, prin indiferența noastră, prin ignorare, prin faptul că nu suntem implicați în relația cu celălalt… Depășirea acestei tendințe de a ne retrage în propria „carapace”, de a ne „baricada” în propria inimă, protejându-ne de insensibilitatea percepută sau reală a celor din jur, este un prim pas prin care ne lărgim inima. Dărâmând zidurile cetății prin care căutăm să ne „apărăm” de aproapele, reușim să-i facem loc în sufletul nostru.
”O încercare prin care trebuie să trecem
Ce înseamnă aceasta? Înseamnă un exercițiu cotidian de a empatiza cu aproapele. De a-l asculta. De a-i înțelege păsurile. De a-i răbda neajunsurile. De a-i respecta alegerile, chiar și atunci când nu i le aprobi. De a-i dori binele, fără nicio așteptare de reciprocitate sau răsplată. Înseamnă un exercițiu cotidian de a ne pune în locul lui și de a-l privi cu compătimire: de a împreună suferi cu el, împreună bucura cu el.
Când ne propunem acest lucru, e bine, însă, să ne înarmăm cu multă răbdare și discernământ. Pentru că prin multe eșecuri lăuntrice vom trece până vom dobândi înțelepciunea de a răbda duhovnicește dezbinarea, refuzul, ostilitatea sau răceala celuilalt. Așa cum, atunci când ne propunem să postim, e bine să fim realiști cu privire la ce putem face, și să nu cădem în extreme, așa și în această privință, să nu credem că a răbda și iubi pe fratele este ceva, așa… „la un click distanță”.
Este o încercare prin care trebuie să trecem, pentru maturizarea noastră sufletească, dar de aceea iubim credința noastră ortodoxă, pentru că cere de la noi lucruri mari și grele.
”Puternic nu este cel care face orice
Basilica.ro: Lumea actuală e plină de stimuli care ne propun plăceri de toate categoriile, pe toate ecranele. Cum mai poate un tânăr să înțeleagă îndemnul la înfrânare? Cum să ne antrenăm voința în fața ispitelor?
PS Macarie: Tânărul poate înțelege că înfrânarea este condiția necesară pentru el de a fi… liber cu adevărat. Înfrânarea înseamnă un exercițiu de a-ți controla și redirecționa voința.
Un om puternic este nu cel care poate face orice vrea, prin asta înțelegând orice nesăbuință pe care o poate făptui, ci este cel care alege în cunoștință de cauză, adică cel care își controlează voia, direcționând-o spre cele de folos, spre cele care sporesc viața binecuvântată de Dumnezeu și o taie de la cele nefolositoare, de la cele păgubitoare sau, pur și simplu, de la cele de prisos.
Este adevărat că în cultura societății de azi, tânărul e deprins să „fie el însuși”, iar aceasta înseamnă, de fapt, să fie neînfrânat în fața stimulilor cu care este țintit, în mod agresiv, de către toți cei ce vor să-l „dreseze” pentru a-l face să se conformeze propriilor lor interese: să le cumpere produsele (neapărat de „brand”), să le dăruiască timpul și emoțiile sale (făcând engagement în mediul digital), într-un final, inima sa (făcându-l să se implice în falsele cauze „justițiare” care se constituie în „trenduri” pe rețelele sociale).
Cred că este bine ca familiile creștine să ia seama devreme la aceste realități și să-și crească ai lor copii într-o manieră oarecum asemănătoare cu modul în care primele familii creștine își creșteau copiii într-o lume ostilă: buni cetățeni ai patriilor lor, dar conștienți că aparțin unei patrii cerești, unei alte lumi și unei culturi a Duhului, cu valori și scopuri diferite, uneori radical, de cele ale culturii dominante.
În absența unei astfel de conștientizări, practicile noastre ascetice și duhovnicești par „nebunie”, par lipsite de sens. Dar cât de mult sens găsește în aceste vechi practici de înnobilare sufletească și trupească un tânăr care nu se mulțumește cu ce-i oferă lumea sau care nu se simte în largul său într-o astfel de lume! Văd aceasta la tinerii convertiți din țările nordice, care descoperă Ortodoxia ca o cale de recăpătare a unei identități de sine și a unei libertăți autentice după care râvneau și despre care nici nu știau că ar fi posibilă…
”Să nu cheltuim răgazul pe telefon
Basilica.ro: Ați recomandat adesea „să ne retragem din vacarmul informațional” pentru un post cât mai reușit. Este retragerea singura soluție? Dacă ocupația sa nu permite acest lucru, cum poate creștinul să-și aline împrăștierea?
PS Macarie: Este perfect adevărat că, pentru foarte mulți dintre noi, este, practic, aproape imposibil să ne retragem fizic din „vacarmul informațional”. Ce putem, totuși, face?
În primul rând, să încercăm să alegem ca, de fiecare dată când avem un răgaz, fie el și de câteva minute, să nu-l „cheltuim” intrând pe telefon. Toți avem micile noastre momente de pauză. De pildă, dimineața, în drum spre serviciu, dacă luăm metroul sau autobuzul, ce vom face? Cel mai adesea, ne deschidem telefonul și începem „navigarea”. Dar ce-ar fi ca, de data asta, să nu mai intru pe paginile nefolositoare ale telefonului?
Ce-ar fi să am acces, mai bine, la câteva rugăciuni? Sau să spun o Rugăciunea lui Iisus în gând? Să refuz ca în aceste câteva minute în care „stau degeaba”, să mă predau diverselor rețele. Vom observa că dacă vom practica acest lucru în mod serios, timpul petrecut în „vacarmul informațional”, se va reduce mult.
”Să nu lăsăm rețelele să ne facă agenda
În al doilea rând, să căutăm să nu lăsăm rețelele sociale să ne alcătuiască ele „agenda” intereselor și preocupărilor noastre, ci să ne detașăm și să căutăm să avem preocupările noastre constante, duhovnicești, și să nu pierdem legătura cu acestea nici când, vrând-nevrând, ne aflăm pe „marea” digitală.
Dacă nu „navigăm” la întâmplare pe internet, atunci poate nici nu vom fi atât de păgubiți. Dacă intrăm, însă, la întâmplare pe telefon, scrolând te miri ce, atunci ne vom trezi cu o stare de anxietate apărută pentru că ne-am „uitat” pur și simplu pe internet, sărind din postare-n postare sau din video în video, pierzând șirul orelor.
În al treilea rând, să rezistăm tentației de a ne lăsa „conduși” de stihiile digitale stârnite pe rețelele sociale. Adică, să ne ținem deoparte, pe cât se poate, de stările inflamate de spirit care de atâtea ori se răspândesc în mediile online. Să rămânem detașați și prudenți în fața a orice întâlnim în mediul digital.
Cu toate că este un mediu intens acaparant, este bine să ne aducem aminte că realitatea nu este acolo, și că în viața noastră ceea ce contează, în ultimă instanță, este ceea ce fac cu propria mea viață, propriul meu suflet, și ce fac cu acestea în realitatea în care Domnul m-a așezat. Iar dacă m-a așezat într-o anume realitate, a făcut-o cu un scop și cu un rost, iar pe acestea cu siguranță nu le voi afla de pe telefon.
Basilica.ro: Părinte Episcop, cum este postul pentru ortodocșii români din nordul Europei, între creștinii de alte confesiuni? Asceza este facilitată de înstrăinare?
PS Macarie: Postul pentru românii din diaspora nu știu dacă este radical diferit de cel al românilor de acasă.
E adevărat că în România țin mult mai mulți post. Dar, altfel, atât pentru cei aici cât și pentru cei de acasă, viața e grea, solicitantă, cu multe alergături, cu multă zdroabă și multe frământări. Acest ritm al vieții, foarte istovitor, te epuizează sufletește și trupește.
Dar, pentru cei care au redescoperit Biserica, ca și pentru noii convertiți, de altfel, postul este important pentru că e o alegere asumată, conștientă, de a merge pe calea ascetică creștină, spre întâlnirea cu Dumnezeul Cel Viu.
Foto credit: Episcopia Europei de Nord
