1. Postul este o poruncă dumnezeiască (Facerea 2, 16-17). Conform Sfântului Vasile, postul are „aceeaşi vârstă ca şi omenirea, căci el a fost instituit în paradis „(Despre post. Cuvântul 1,3. PG 31, 168 A). El este o mare luptă duhovnicească şi cea mai bună expresie a idealului ascetic al Ortodoxiei. Biserica Ortodoxă, urmând neclintit hotărârile apostolice, canoanele sinodale şi întreaga tradiţie patristică, a proclamat întotdeauna valoarea deosebit de înaltă a postului pentru viaţa duhovnicească a omului şi pentru mântuirea lui. Pe parcursul întregului an liturgic, Biserica promovează tradiţia şi învăţătura patristică despre post, necesară pentru trezvia continuă şi fără greşeală a omului şi spre a-i trezi lui dorinţa pentru lupta duhovnicească. Postul este prezentat în Triod ca dar dumnezeiesc, har prealuminat, armă nebiruită, temelie a luptelor duhovniceşti, cea mai bună cale spre bine, hrană a sufletului, ajutor de la Dumnezeu, izvor al fiecărei meditaţii, urmare a unei vieţi nestricăcioase şi asemănătoare cu cea a îngerilor, „mamă” a tuturor bunătăţilor şi virtuţilor şi chip al vieţii viitoare.
2.Ca instituţie foarte veche, postul se află deja în Vechiul Testament (Deuteronomul 9,18; Isaia 58, 4-10; Ioil 2,15; Iona 3, 5-7) şi este afirmat în Noul Testament. Însuşi Domnul a postit timp de patruzeci de zile, înainte de începerea lucrării Sale publice (Luca 4,1-2) şi a dat învăţături cu privire la felul ţinerii postului (Matei 6,16-18). În Noul Testament, în general, postul este arătat ca un mijloc de cumpătare, de pocăinţă şi de înălţare sufletească (Marcu 1,6; Faptele Apostolilor 13,2; 14, 23; Romani 14,21). Încă din epoca apostolică, Biserica a proclamat importanţa postului şi a fixat miercurea şi vinerea ca zile de post (Didahia 8,1), şi, de asemenea, postul înainte de Paşti (Sf. Irineu de Lyon, la Eusebiu, Istoria Bisericească 5,24, PG 20, 497 B-508 AB). Desigur, în practica bisericească adoptată de-a lungul secolelor a existat o mare diversitate nu numai în legătură cu durata postului pascal (Dionisie al Alexandriei, Epistola către Vasilide, PG 10, 1277), ci şi în legătură cu numărul şi conţinutul altor perioade de post, adoptate sub influenţa unor factori diferiţi, mai ales de ordin liturgic şi mănăstiresc, cu scopul de a pregăti pe credincioşi înainte de marile sărbători. Astfel, legătura indisolubilă dintre post şi cult exprimă caracterul şi scopul postului şi pune în valoare caracterul său spiritual, motiv pentru care toţi credincioşii sunt chemaţi să se conformeze, fiecare după puterea sa şi după posibilităţile sale, fără să-şi permită cineva, totuşi, libertatea de a neglija această instituţie sfântă: „Vezi să nu te abată cineva de la această cale a învăţăturii […]. Căci dacă poţi să porţi jugul Domnului, vei fi desăvârşit; dar dacă nu poţi, fă ceea ce poţi. Iar în ceea ce priveşte postul, poartă-l după puterea ta” (Didahia 6, 1-3).
3.Postul adevărat, ca luptă duhovnicească, este legat de rugăciunea neîncetată şi de pocăinţa sinceră. „Pocăinţa fără post este nelucrătoare” (Sf. Vasile cel Mare, Despre post 1, 3, PG 31, 168 A), de asemenea postul fără fapte de binefacere este fără valoare; mai ales în vremea de astăzi, când distribuirea inegală şi nedreaptă a bunurilor lipseşte popoare întregi de însăşi pâinea zilnică. „Fraţilor, postind trupeşte, să postim şi duhovniceşte; să dezlegăm toată legătura nedreptăţii; să rupem lanţurile zapiselor celor silnice, tot înscrisul cel nedrept să-l sfâşiem; să dăm pâine celor flămânzi şi pe cei fără de case să-i adăpostim „(Stihira idiomelă din ziua de miercuri, în prima săptămână a Postului Mare – cf. Isaia 58, 6-7). Postul nu se referă la o simplă abţinere formală numai de la anumite mâncăruri. „Căci nu este de ajuns abţinerea de la anumite mâncăruri pentru un post vrednic de laudă, ci să postim un post primit şi bineplăcut lui Dumnezeu. Un post adevărat înseamnă îndepărtarea de rău, înfrânarea limbii, abţinerea de la mânie, îndepărtarea de pofte, de clevetire, de minciună, de jurământ strâmb. Lipsa acestora înseamnă un post bun. În toate acestea, postul este un lucru bun” (Sf. Vasile cel Mare, Despre post, 2, 7, PG 31, 196 D).
Abţinerea în timpul postului de la anumite mâncăruri, precum şi cumpătarea – nu numai cu privire la felul, dar şi la cantitatea alimentelor – constituie elementele vizibile ale luptei duhovniceşti, care este postul. „Postul este abţinere de la mâncare, după cum arată termenul; mâncarea însă nu ne face nicidecum mai drepţi sau mai nedrepţi. Postul are un sens profund: arată că după cum hrana este simbolul vieţii, iar lipsa de hrană este simbolul morţii, tot aşa şi noi oamenii trebuie să postim ca să murim lumii şi, după aceasta, primind hrană dumnezeiască, să trăim lui Dumnezeu” (Clement Alexandrinul, Eclogæ, PG 9, 704D-705A). Astfel, postul adevărat se referă la ansamblul vieţii credincioşilor în Hristos şi atinge apogeul său prin participarea lor la viaţa liturgică şi, mai ales, la Taina Sfintei Euharistii.
4.Postul de patruzeci de zile al Domnului a devenit un model de post pentru credincioşi. Acesta face activă participarea lor la ascultarea de Domnul, ca prin post „ să primim prin ascultare, ceea ce am pierdut prin neascultare” (Sf. Grigorie Teologul, Cuvântarea 45, La Sfintele Paşti, 28, PG 36, 661 A). Sfântul Grigorie Palama rezumă într-un mod semnificativ întreaga tradiţie patristică, acordând caracterului spiritual al postului – mai ales Postului Mare – un sens hristocentric: „Astfel, dacă posteşti, nu numai că vei pătimi şi vei muri împreună cu Hristos, dar vei şi învia şi vei împărăţi cu El în veşnicie; căci devenit una cu El, prin participarea în asemănarea morţii Lui, vei fi părtaş învierii şi vei fi şi moştenitor al vieţii în El” (Omilia 13, în Duminica a cincea a Postului, PG 151, 161).
5.Potrivit tradiţiei ortodoxe, măsura desăvârşirii spirituale este „măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4,13) şi oricine doreşte să o atingă trebuie să se ridice în mod corespunzător. Tocmai de aceea, asceza şi lupta duhovnicească nu au limite în viaţa spirituală, la fel ca şi desăvârşirea celor desăvârşiţi. Toţi sunt chemaţi să răspundă, potrivit puterilor lor, acestui înalt ideal, încât să fie îndumnezeiţi încă din această viaţă. Şi chiar şi aceştia, deşi împlinesc toate cele rânduite, niciodată nu se mândresc, ci mărturisesc că „Noi suntem slujitori nevrednici şi am făcut ceea ce trebuie să facem” (Luca 17,10). Conform învăţăturii ortodoxe despre viaţa spirituală, nimeni nu trebuie să părăsească lupta cea bună a postului, ci să se încredinţeze milostivirii lui Dumnezeu pentru slăbiciunile sale, pe deplin conştient de nevrednicia stării sale şi deschis la autocritică. Căci este imposibil să se ajungă la viaţa spirituală ortodoxă fără lupta duhovnicească a postului.
6.Biserica Ortodoxă, ca o mamă iubitoare, a rânduit cele ce sunt de folos pentru mântuire şi a pus mai întâi perioadele sfinte ale postului, ca „un semn de pază” dăruit de Dumnezeu pentru apărarea noii vieţi a credincioşilor în Hristos, împotriva uneltirilor vrăjmaşului. Urmând Sfinţilor Părinţi, ea păzeşte, ca şi mai înainte, hotărârile apostolice, canoanele sinodale şi sfintele tradiţii; ea propune totdeauna sfintele posturi drept cea mai bună cale în efortul credincioşilor pentru desăvârşirea lor sufletească şi pentru mântuirea lor; ea proclamă necesitatea respectării de către credincioşi, în cursul anului Domnului, a tuturor posturilor stabilite, adică: Postul Paştilor, cel de miercurea şi vinerea, atestate de către sfintele canoane, precum şi posturile Crăciunului, al Sfinţilor Apostoli, al Adormirii Maicii Domnului, postul de o singură zi al Înălţării Sfintei Cruci, al Ajunului Botezului Domnului şi al Tăierii Capului Sfântului Ioan Înaintemergătorul, ca şi toate posturile rânduite din grijă pastorală sau ţinute în mod liber de către credincioşi.
7.Totuşi, dintr-o îngăduinţă pastorală, Biserica a pus regimului postului limitele iconomiei milostive. Drept consecinţa, ea a prevăzut aplicarea principiului bisericesc al iconomiei în caz de boală trupească, în caz de neapărată trebuinţă sau în cazul vitregiei vremurilor, după o judecată plină de responsabilitate şi cu grija pastorală a episcopilor Bisericilor locale.
8.Este o realitate faptul că astăzi, fie din nepăsare, fie din cauza condiţiilor de viaţă, oricare ar fi acestea, mulţi credincioşi nu respectă toate hotărârile cu privire la post. Întrucât Dumnezeu „nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”(Iezechiel 33,11), Biserica trebuie să abordeze totuşi toate aceste cazuri de nerespectare a sfintelor rânduieli privind postul, fie că sunt generale, fie că sunt individuale, cu grijă pastorală şi cu iubire. În acelaşi timp, importanţa postului nu trebuie să fie diminuată. De aceea, este lăsată libertatea fiecărei Biserici Ortodoxe locale de a defini extinderea iconomiei sale iubitoare şi înţelegerea faţă de cei care întâmpină greutăţi în păstrarea rânduielilor în vigoare cu privire la post, fie din motive personale (boală, serviciu militar, condiţii de muncă, etc.), fie din motive generale (condiţii climatice, condiţii socio-economice specifice unor ţări, precum dificultăţi în procurarea unor alimente de post, etc.); prin uşurarea „greutăţii” postului în aceste cazuri speciale aşa cum sunt prezentate mai sus nu trebuie a fi slăbită în vreun fel importanţa instituţiei sfinte a postului. Pogorământul acesta milostiv trebuie să fie exercitat de Biserică cu multă atenţie şi, în orice caz, cu mai multă îngăduinţă în cazul acelor posturi pentru care tradiţia şi practica Bisericii nu au fost întotdeauna uniforme… „Este bine să posteşti în fiecare zi, dar cel ce nu mănâncă să nu judece pe cel ce mănâncă. În aceste situaţii să nu se dea legi, să nu se constrângă; nu se cuvine să conduci cu forţa turma încredinţată de Dumnezeu; mai degrabă să fie folosite îndemnul, blândeţea şi cuvântul bun” (Sf. Ioan Damaschin, Despre sfintele posturi, 3, PG 95, 68 B).
9.De asemenea, mulţimea credincioşilor trebuie să respecte sfânta ajunare şi renunţarea la mâncare începând de la miezul nopţii înainte de Sfânta Împărtăşanie. Se obişnuiască să se postească în semn de pocăinţă, pentru împlinirea unei făgăduinţe duhovniceşti, pentru atingerea unui scop sfânt, în vremuri de ispită, pentru a însoţi o cerere către Dumnezeu, înainte de botez (pentru adulţi), înainte de hirotonie, în cazuri de penitenţă, în timpul pelerinajelor şi în alte împrejurări asemănătoare.
Chambésy, 16 octombrie 2015
Semnează.
IPS Mitropolit Ioan de Pergam, preşedinte
IPS Mitropolit Serghie de Buna-Speranţă
IPS Mitropolit Damaschin
IPS Mitropolit Eusichios de Capitolias
IPS Mitropolit Hilarion de Volokolamsk
IPS Mitropolit Amfilohie de Muntenegru
IPS Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei
IPS Mitropolit Ioan de Varna
IPS Mitropolit Gherasim de Zukdidi şi Tsaissi
IPS Mitropolit Gheorghe de Paphos
IPS Mitropolit Hrisostom de Persisterion
PS Episcop Gheorghe de Siemiatitse
IPS Mitropolit Ioan de Koritsa
IPS Mitropolit George de Michalovce.
IPS Mitropolit Ieremia al Elveţiei, Secretarul pentru pregătirea Sfântului şi Marele Sinod.