O temă recurentă în Sfânta Scriptură este Împărăția cerurilor. Mântuitorul Hristos își începe activitatea publică cu vestirea iminentei veniri a Împărăției, pe care o aseamănă cu aluatul care dospește toată frământătura, cu sămânța de muștar care rodește bogat, cu mărgăritarul de mult preț, cu comoara ascunsă și cu alte numeroase imagini și simboluri. Pentru a desluși semnificația Împărăției cerurilor am cercetat această temă în cartea de strană numită Penticostar, știut fiind că în teologia liturgică perioada Penticostarul corespunde slujirii sau demnității împărătești a Mântuitorului.
Părintele Dumitru Stăniloae a fost primul în teologia românească ce a arătat că Învierea Mântuitorului Iisus Hristos este o manifestare a slujirii sau demnității Sale împărătești. Imaginea iconică a Învierii, cu Mântuitorul Iisus Hristos pogorât la iad și ridicând din străfundurile lui pe strămoșii neamului omenesc în frunte cu Adam și Eva, ne redă esențialul slujirii împărătești a Domnului: Hristos conduce în Împărăția cerurilor întreg neamul omenesc ca stăpân sau împărat legitim învestit cu putere absolută. Fie că este numit Stăpân, Împărat, Atotputernic, Cap al Bisericii, Judecător, se recunoaște prin toate aceste denumiri, precum și prin altele centralitatea Mântuitorului Iisus Hristos și autoritatea Lui indiscutabilă asupra întregii făpturi. Asupra Împărăției cerurilor nu găsim o definiție sau o descriere exactă, ci putem desprinde un lucru esențial, ea este intim legată de Mântuitorul Hristos. Împărăția lui Dumnezeu nu poate fi localizată într-un loc anume, ea este o realitate dinamică ce își întinde dominația asupra întregii lumi, văzută și nevăzută. Penticostarul ne prezintă imaginea războiului dintre împărăția iadului și Împărăția lui Dumnezeu: „Împărățit-a iadul peste neamul omenesc, dar n-a rămas în veci; că Tu, Puternice, fiind pus în groapă, cu palma cea începătoare de viață ai rupt încuietorile morții; și ai propovăduit celor ce dormeau acolo din veac, izbăvirea cea nemincinoasă, făcându-te Mântuitorule, Cel dintâi sculat din morți” (Canonul Sâmbetei Mari, cântarea a VI-a, irmosul 4). Oamenii sunt chemați acum să ia roadele Împărăției și să se împărtășească de ele: „Veniți, din rodul viței, al dumnezeieștii veselii, în ziua cea vestită a Învierii, Împărăției lui Hristos să ne împărtășim, lăudându-L pe Dânsul ca pe un Dumnezeu, în veci” (Canonul Învierii, cântarea a VIII-a, irmosul 2).
Istoria Împărăției lui Dumnezeu
Împărăția lui Dumnezeu are mai multe componente și ea s-a manifestat în istoria oamenilor în multe feluri. Astfel, aflăm în Sinaxarul de la Utrenia Învierii că Ziua Învierii sau Ziua Împărăției este și ziua în care Dumnezeu a creat lumea și ziua în care poporul iudeu a trecut prin Marea Roșie. Aceste evenimente sunt manifestări ale puterii lui Dumnezeu: „Numim sărbătoarea de azi Paști, după cuvântul care în vechiul grai evreiesc însemna trecere; fiindcă aceasta este ziua în care Dumnezeu a adus, la început, dintru neființă întru ființă. În această zi smulgând Dumnezeu pe poporul israelitean din mâna Faraonului l-a trecut prin Marea Roșie și, tot în această zi, S-a pogorât din ceruri și S-a sălășluit în pântecele Fecioarei. Iar acum, smulgând tot neamul omenesc din adâncul iadului, l-a suit la cer și l-a dus iarăși la vechea vrednicie a nemuririi” (Sinaxarul Duminicii Învierii). Împărăția cerurilor este de natură duhovnicească. Reprezintă cumulul puterilor sufletești curățite de orice urmă de păcat și stricăciune. Ea este bucurie și veselie sfântă, viață veșnică, putere și înțelepciune, mântuire, împăcare cu Dumnezeu, băutură nouă, izvor al nestricăciunii. Reperul lumesc al ei este mormântul gol al lui Hristos: „Veniți de la mormânt, femei binevestitoare, și ziceți Sionului: Primește de la noi bunele vestiri de bucurie ale Învierii lui Hristos. Veselește-te, saltă și te bucură. Ierusalime, pe Împăratul-Hristos văzându-L ca pe un mire ieșind din mormânt” (Stihirea a doua a Paștilor). Sfântul Ioan Gură de Aur spune în Cuvântul din noaptea Învierii că toți oamenii sunt membri ai acestei Împărății și toți au chemarea de a fi robi ai Domnului. Cei care sunt înțelepți intră în Împărăția care este asemănată cu ospățul unui Stăpân: „De este cineva slugă înțeleaptă, să intre, bucurându-se, în bucuria Domnului său”. Împărăția cerurilor este dovada iubirii absolute a lui Dumnezeu și este gratuită, se oferă tuturor oamenilor indiferent dacă au făcut ceva sau măcar au avut de gând: „Căci darnic fiind Stăpânul, primește pe cel de pe urmă ca și pe cel dintâi, odihnește pe cel din al unsprezecelea ceas ca și pe cel ce a lucrat din ceasul întâi; și pe cel din urmă miluiește, și pe cel dintâi mângâie; și aceluia plătește, și acestuia dăruiește; și faptele le primește; și gândul îl ține în seamă, și lucrul îl prețuiește, și voința o laudă” (Cuvântul la Înviere al Sfântului Ioan Gură de Aur).
Atotputernicia lui Hristos se arată în Pătimirile Sale la fel ca la Înviere
Orice lucrare a lui Hristos de după Înviere este o edificare a Puterii și Stăpânirii lui Dumnezeu. Hristos este Atotputernic când se arată ucenicilor Lui. Preaslăvirea lui Hristos la Înviere este îmbinată cu chenoza Lui. El vine înaintea ucenicilor în chip minunat, trecând prin ușile încuiate, se smerește înaintea lui Toma, permițându-i să-i pipăie coasta și mâinile. În mod paradoxal, această smerire a lui Hristos este posibilă în virtutea puterii sale absolute: „Precum mai înainte a răbdat crucea și uciderea cea nedreaptă, așa și acum, înviind din mormânt a treia zi, pecetluit fiind mormântul, și stând înaintea ucenicilor, ca un Atotputernic, ușile fiind încuiate, rabdă Hristos cu iubire de oameni și pipăirea” (Stihire la Vecernia din Duminica Antipasha). În această perioadă, Hristos Se înfățișează oamenilor ca un Împărat al tuturor. El este văzut de către ucenicii Săi așa, dar și noi Îl putem vedea în chip duhovnicesc pe Hristos ca Împărat: „Pe Tine, Împărate al tuturor, văzându-Te acum nu cu ochii, ci cu dorul inimii, încredințați fiind că ești Dumnezeu, cu cântări Te mărim” (din Stihoavna la Duminica Tomii). Stăpânirea lui Hristos este singura legitimă, ea este o stăpânire absolută asupra întregii lumi din care orice putere potrivnică Lui a fost alungată: „Doamne mântuiește pe credincioși și pe lumea Ta”. Puterea lui Dumnezeu este una care aduce pace și liniște, nu este o putere opresivă: „Cel ce răstignire ai răbdat și moartea ai călcat, și ai înviat din morți, împacă viața noastră, Doamne, ca un singur Atotputernic†¦ Cel ce singur ești Împărat al păcii” (Stihire la Utrenia din Marți, Săptămâna a doua după Paști). Puterea absolută a Împăratului Iisus Hristos este libertatea de voință, de a face tot ceea ce El vrea. Spre deosebire de Dumnezeu, orice putere care vrea să se impună este vulnerabilă și sfârșește prin a fi biruită: „Prin cruce ai robit pântecele iadului și împreună ai sculat pe cei morți, și ai zdrobit stăpânirea morții; pentru aceasta noi, cei din Adam, închinându-ne, lăudăm îngroparea și Învierea Ta, Hristoase” (Cântare din Canonul Mironosițelor). În Penticostar nu se vorbește numai de Hristos ca Împărat, ci în multe alte locuri se arată că există o stăpânire și o autoritate a întregii Sfintei Treimi. Întâlnim expresia „Treimea care împărățește”: „Treimea cea de o ființă, care împărățește în veacul veacului”; sau imaginea unui singur scaun de domnie al Sfintei Treimi: „Trei împreună fără de început și împreună pe un scaun domnesc”. Duhul Sfânt nu este trecut în umbră, ci și despre El aflăm că manifestă o stăpânire asupra lumii: „Prin Sfântul Duh este Stăpânia peste toate, Căruia se închină oștile cele de sus, cu toată suflarea celor de jos”; „laud Stăpânia Duhului Sfânt”.
(Articol publicat în Ziarul Lumina din 8 mai 2013, apărut sub semnătura lui Marius Nedelcu)
