Mănăstirea Pojorâta, cu hramurile „Sfânta Treime” și „Sfântul Cuvios Ioan Iacob” din județul Suceava, a cunoscut trei momente istorice definitorii: întemeierea pe locul unde Constantin Corlățeanu a auzit, în 1917, o voce nelumească spunându-i că fiul său Ștefan, plecat la război, de la care nu mai avea nici o veste, trăiește; demolarea din 1962 și reîntemeierea, care a fost o etapă lungă, începând cu rezidirea din 1970, de către Ilie Țâmpău, pe locul capelei pe care câțiva săteni inimoși, necăjiți că nu mai au schit, o ridicaseră încă din 1966, și încheind cu sfințirea bisericii și reînființarea schitului, la 15 iunie 1990, apoi întemeierea lui duhovnicească după rânduiala pe care egumenul Visarion Breabăn a adus-o de la Muntele Athos, principii după care mănăstirea funcționează și acum.
După ce am trecut pe la mormântul bunicuței mele Garofina, aflat chiar în satul de care ține mănăstirea, la Pojorâta, urc către culmea Obcinei Floreasca. Un drum abrupt, prin pădure, care se străbate la pas în jumătate de oră. Se poate urca și cu o mașină mai puternică. Nu am avut nevoie să încerc asta, pentru că drumul forestier are doar un kilometru, dar am găsit sus câteva mașini care urcaseră. Drumul se poticnește într-o poieniță, și ea abruptă, care deschide perspective deosebit de frumoase asupra munților din jur. Aici sunt mănăstirea și acareturile ei.
Suntem la 1.100 de metri deasupra nivelului mării, în inima împădurită a „Țării Fagilor”, Bucovina. Văd munții din jur, doi dintre ei învăluiți în fumurile norilor. Într-unul dintre ei îmi pare că recunosc Giumalăul.
Sunt două biserici în poiana mănăstirii. Cea de mai jos e din lemn pictat în albastru, cu geamuri mari de sticlă obișnuită. Cealaltă pare mai modernă, cimentată și cu geamuri termopane. Nu găsesc intrarea în prima, de fapt găsesc o intrare greșită, închisă, care, aflu mai apoi, duce în altar. Așa că mă îndrept spre cea de-a doua biserică. Acolo mă descalț, după cum văd că se procedează, pentru că sunt câteva încălțări lăsate la intrare, și mă duc să mă închin. În biserica nouă e un călugăr tânăr care curăță niște lighene. Tânărul călugăr îmi taie de la bun început pofta de senzațional. Aici s-au petrecut minuni mari, după cum știu de la un prieten, pălimar la Gura Humorului, dar călugărul cel tânăr se ferește să-mi spună ce anume. De la el aflu câteva lucruri mai generale. Sunt aici douăzeci de călugări, majoritatea tineri. „Știu din Pateric că unii călugări se fereau de peisaje atât de frumoase cum e acesta. De asta se și duceau în deșert…”, îl ispitesc oleacă pe acest tânăr. „După o vreme te obișnuiești cu el și nici nu îți mai dai seama că e frumos”, îmi răspunde el. Îmi spune apoi și cum se fac slujbele aici. Este vineri seara, iar de la ora 17 se vor face Utrenia și Vecernia, iar apoi, de la 19, Maslu. În fiecare noapte, de la ora două, se fac Ceasurile, iar apoi Sfânta Liturghie. Excepție fac doar duminicile și zilele de sărbătoare, când, pentru sătenii din Pojorâta, slujbele se țin după orarul bisericilor de mir.
Cum e abia ora 15, tânărul călugăr îmi spune să vizitez și cealaltă biserică, intrând pe ușa din față, pentru că și acolo am ce vedea. „E o biserică unicat, construită în jurul unei cruci”, îmi spune el. Cobor la biserica din vale, iar acolo Dumnezeu îmi scoate în cale tocmai ce îmi trebuia. Un călugăr bătrân care întovărășește un grup de turiști. Din experiența de jurnalist am învățat că afli mult mai multe lucruri dacă nu spui cu ce te ocupi, așa că mă alipesc acestui grup ca un oarecare. Mai sunt și alți câțiva oameni care fac ca mine.
Părintele se numește Nicolae Păun și e din părțile Buzăului. O să aflu acestea pe măsură ce el deapănă povestea schitului, parcă potrivind piesele unui puzzle. „Ca să mă împăunez și eu un pic, că tot mă cheamă Păun, vă spun acestea…”, ne zice el când ne vorbește despre cele cinci pelerinaje pe care le-a făcut la Sfântul Munte.
Părintele Nicolae Păun te cucerește de la bun început. Zâmbește adesea, iar atunci chipul lui capătă nuanțe ștrengărești, din pricina „labelor de gâscă” ce i se desfac în colțurile ochilor. Nu știu exact care e sensul expresiei „a râde mânzește”, dar, instinctiv, aș asocia această expresie (su)râsului său. Dar, pe de altă parte, ochii lui verzi-cenușii, mari, exprimă și foarte multă suferință. Iar părul și barba albe îi dau un aer înduhovnicit.
Înăuntrul poveștii schitului ne spune și de ce anume a venit el aici. Își căuta o mănăstire și se dusese la părintele Iustin Pârvu să îi ceară sfat. Îi spunea că îi place la Putna și aici, dar că la Putna nu știe cum s-ar integra între „tinereii” de acolo, pe când aici s-ar vedea mai la locul său și mai ferit de turiști. „Ei… turiștii au să vină, stai liniștit”, i-a răspuns. Și iată că acum părintele Nicolae Păun se ocupă tocmai de turiști. Iar cealaltă ascultare a lui este de a culege flori și plante medicinale, ne spune el. Dar aveam să-l văd înainte de plecare și la munca grea, la turnat beton, alături de călugării mai tineri ai mănăstirii. Și nu cred să fi fost vreo iluzie, pentru că, lăsându-ne la masă, părintele avea să zică: „Mă duc să văd ce fac frații la betoane.”
Părintele Nicolae Păun ne-a povestit pe îndelete istoria mănăstirii. În 1917, primul dintre ctitorii Corlățeni, Constantin, era tare mâhnit că nu mai avea nici o veste de la fiul său Ștefan, plecat pe front. A postit patruzeci de zile, iar la capătul lor, trecând prin poiana unde se află azi mănăstirea, în drum către târlă, a auzit o voce care i-a spus: „Nu fi supărat, că Ștefan trăiește.” Și chiar a doua zi a primit o scrisoare de la fiul său. Ștefan se va întoarce și va deveni chiar primar al comunei Pojorâta.
Pe locul unde a auzit acel glas dumnezeiesc, Constantin Corlățeanu a ridicat, la 1925, o cruce de fier prinsă într-un postament de beton. Apoi, ajutat de fiul său Ștefan și de alți credincioși din sat, construiește acolo un schit, sfințit la anul 1934 de mitropolitul Nectarie al Cernăuților.
Locul este cu adevărat minunat. La 1.100 de metri înălțime, aproape de culmea obcinii în care se află, mănăstirea e învelită într-o pădure de brazi, ca într-o haină veșnic verde. La picioarele mănăstirii se găsește un izvor, lucru nu tocmai comun la asemenea înălțime.
În anul 1962, schitul a fost desființat de comuniști. Dar cu o asemenea ură, încât aceștia nu au vrut să mai lase nici o urmă din el. Probabil că amintirea rezistenței din munți, a sumanelor negre era încă vie și le dădea frisoane autorităților. Schitul a fost demolat, iar biserica, demontată și mutată în satul Voroneț, ca biserică de obște. Obiectele de cult au fost duse la Mănăstirea Putna, singura icoană rămasă este cea a Maicii Domnului, pe care cei ocupați cu ștersul urmelor acestui schit au uitat-o lângă un perete.
„Această icoană este unică”, ne spune părintele – și îi dau dreptate. „Este cea mai senină înfățișare a Maicii Domnului care se poate vedea într-o icoană românească.” Și într-adevăr, încadrată în toate nuanțele cerului, Maica Domnului ne privește din această icoană cu o blândețe fără margini. Ca și pruncul Iisus din brațele ei, al cărui chip rotund este încadrat de cârlionți castaniu-roșietici. Heruvimii dispuși în cerc în jur accentuează impresia de seninătate și blândețe.
Părintele Nicolae Păun nu se ferește să ne spună cele petrecute cu autoritățile care au aprobat demolarea schitului. Au fost trei semnatari ai acelei hotărâri. Unul dintre ei s-a împotrivit la început, iar apoi, după ce a acceptat să semneze, s-a căit amarnic și s-a spovedit. Acela nu a murit. Ceilalți doi au murit amândoi, în două luni de la demolarea schitului.
Părintele ne spune și de ce în Pojorâta nu se mai fură. „Poți să lași mașina deschisă la marginea drumului și nu îți ia nimeni nimic.” În anii â70, când sătenii începuseră reconstrucția bisericii, oamenii veneau acolo să se roage și începuseră să lase bani la crucea în jurul căreia se zidea, cruce care aparținuse capelei ridicate la 1966. Atunci, doi oameni au început să fure din acei bani. Și odată, vrând unul dintre ei să ia bani de la cruce, mâna cu care voia să ia i-a rămas înțepenită. „Fă-ți semnul crucii!”, i-a strigat celălalt înspăimântat. „Nu vezi că nu mai pot?! Fă-mi tu semnul crucii!” Și au plâns acolo, s-au rugat, s-au căit și Dumnezeu l-a dezlegat pe acel om, după ce a promis că va mărturisi ce a făcut și că nu va mai fura.
Pictura bisericii din lemn, deosebit de frumoasă și trădând un bun cunoscător al Bibliei, a fost făcută de un sătean fără studii de specialitate și fără vreo experiență profesională în domeniu. Sunt picturi naive, deosebit de frumoase, pentru că poartă însemnul credinței pictorului în Dumnezeu.
Despre actuala obște a mănăstirii, părintele Nicolae Păun are numai cuvinte de laudă. A venit aici și pentru că știa rânduiala pe care o impusese părintele Visarion, primul stareț de după rezidire. Acesta a fost la Muntele Athos vreme de trei ani. Și, „ca o albină care se duce și culege mierea florilor”, ne-a spus părintele, „a adus aici tot ce a găsit mai bun acolo”. În afara slujbelor de noapte, despre care am vorbit, care ajung să țină, în zilele de post, și până la ora 10 dimineața, există o rânduială foarte strictă și în privința comportamentului vizitatorilor ajunși la mănăstire. Bărbații și femeile dorm separat, chiar dacă sunt soț și soție. Și orice mirean, indiferent dacă îi e mamă, tată, soră sau frate vreunuia dintre frați, nu are voie să intre în chiliile fraților. Aici masa e obligatorie, pentru că e considerată un bun prilej de comuniune frățească. „E singura dată când ne strângem toți. Stăm toți unul în fața altuia. Unul are două facultăți, altul are două clase, dar suntem frați. Îl vezi pe cel din fața ta și îl iubești, pentru că e fratele tău.” În zilele de post se mănâncă o singură dată, la ora 15.
„Am visat și eu să mă duc la Athos”, ne mărturisește părintele. „Dar aici e aproape ca la Athos și e în țara mea. Ce era să caut acolo, când am așa ceva aici?!”
Ne este zugrăvit, în culori foarte frumoase, și actualul stareț: „E tânăr, dar e foarte înduhovnicit. Și e un duhovnic foarte bun. El îi spovedește și împărtășește și pe pustnicii care sunt în acești munți. Pentru că sunt pustnici aici. M-a luat și pe mine la ei, chiar dacă eu, nevrednicul, sunt abia de șase luni la mănăstirea sa. Am văzut cum trăiesc pustnicii, în bordeie mici săpate în pământ. Aceia se roagă mereu și ne cuprind și pe noi în rugăciunile lor.”
Apoi părintele ne vorbește despre credința tare a oamenilor din zonă, care țin sărbătorile cu bună rânduială, și despre faptul că aici nu sunt calamități. „Când nu vine ploaia la vremea ei, facem un arc de rugăciune împreună cu ceilalți nevoitori de la mănăstirile din jur. Cum am făcut și anul ăsta. Daâ un frate mai înduhovnicit ne-a spus: «Voi v-ați apucat să cereți ploaie, daâ s-a pus tot ce era de pus în pământ? Că așa o să vină o ploaie…» Și așa a fost, că a venit o ploaie de ne-am rugat pe urmă să oprească Dumnezeu ploaia.”
Mergem către biserica cea nouă, unde începe slujba. Pe drum părintele Nicolae ne spune ceva foarte frumos, în duhul părintelui Arsenie Boca: „Sunt multe de învățat de aici. Folosiți-vă”.
Slujbele se țin la biserica de sus, cu hramul „Sfânta Treime”, de la Sfântul Ioan Iacob Hozevitul (5 august) până la Sfânta Treime (a doua zi după Rusalii), și în biserica de jos, de la Sfânta Treime până la Sfântul Ioan Iacob. „Aici jos e duhul Părintelui nostru Ioan Iacob, care ne ajută tare mult”, ne spune părintele Nicolae, „iar sus e duhul celorlalți sfinți”.
Când plec, cum vă spuneam, îmi pare că îl văd pe părintele Nicolae între tinerii călugări care ridică un zid menit să țină stâncile în loc, pentru că la vreo sută de metri de mănăstire o coastă a obcinei s-a surpat.
Aproape de șosea mă opresc să îmi fac niște lemne. Am brichete de rumeguș la Humor, dar nimic nu se compară cu un foc făcut cu vreascurile pădurii. Pe lângă mine coboară un excavator gol cu un călugăr la volan. Când ajung lângă mașină, excavatorul se întoarce, cu cuva plină de nisip. La volan este chiar călugărul cel tânăr, pe care îl întâlnisem la biserica cea nouă. Rămân mut de uimire. Îl văzusem curățând acele lighene, apoi cântând la strană la vremea Vecerniei, iar acum îl văd repezindu-se cu o cuvă de nisip în înaltul muntelui. N-aș fi în stare să fac atâtea lucruri…
Nu pot să vă spun decât ce le-am spus drumeților pe care i-am întâlnit pe drumul de întoarcere, care m-au întrebat toți același lucru, dacă „mai e mult?”. Drumul e abrupt, dar nu e lung. Și odată ajuns sus înțelegi că merită toată osteneala. Să ne folosim de acest loc plin de duhovnicie. (Articol publicat în Ziarul Lumina din 27 august 2013, semnat de Marius Ianuș )
