Biruința obținută de Sfântul Împărat Constantin cel Mare împotriva lui Maxentius a consemnat înglobarea vechii capitale a Imperiului Roman în cadrul teritoriilor deținute de acesta. De asemenea, a reprezentat momentul în care Sfântul Constantin a decis pentru totdeauna să sprijine credința creștină, oferind acesteia libertatea cuvenită, iar credincioșilor ei, cinste și egalitate cu ceilalți cetățeni ai imperiului.
Eusebiu de Cezareea ne spune că una dintre primele decizii luate de Sfântul Împărat Constantin cel Mare, după victoria obținută împotriva lui Maxentius, a constat în revelarea semnului biruinței sale. Astfel, după ce a rostit o rugăciune de mulțumire adresată lui Dumnezeu, „Constantin a descoperit tuturor semnul cel mântuitor – atât prin viu grai, cât și prin inscripții pe piatră – și a înălțat chiar în inima orașului împărătesc un monument triumfal în amintirea biruinței avute împotriva vrăjmașului, monument în care a pus să se scrie lămurit, cu litere săpate, de neșters, că aceasta se dovedise să fie semnul izbăvitor al statului roman și al împărăției întregi” („Viața lui Constantin cel Mare”, trad. Radu Alexandrescu, în: PSB, vol. 14, EIBMBOR, București, 1991, p. 81). Astfel, împăratul Constantin cel Mare a revelat în fața întregii populații romane un fapt de necrezut cu câțiva ani înainte: recunoștința unui conducător roman față de ajutorul neprețuit oferit de Dumnezeul creștinilor. Cu acest prilej, Constantin cel Mare a ordonat să fie creată și o statuie a sa, care să țină în mâna dreaptă o lance lungă în chipul crucii și la baza căreia să fie scrise următoarele cuvinte: „Prin acest semn mântuitor – adevărata dovadă a bărbăției – am izbăvit eu orașul vostru de sub jugul tiranului, redându-vă libertatea; și, izbăvindu-vă, am redat atât senatului, cât și poporului roman strălucirea de odinioară” (op.cit., pp. 81-82). Prin urmare, Constantin cel Mare a recunoscut în mod public importanța semnului Crucii și a ajutorului oferit de Hristos în biruința obținută asupra lui Maxentius. Reamintim aici că armata sa era net inferioară celei adverse, care a beneficiat și de avantajul terenului, un element foarte important în desfășurarea unei bătălii, în special a uneia decisive. Așadar, deciziile ulterioare de restaurare a libertății creștinilor și de reprimire a acestora în funcții oficiale nu trebuie să ne mire, de vreme ce împăratul recunoscuse public importanța credinței creștine și veridicitatea acesteia, pe care atâția predecesori se arătaseră reticenți în a o susține.
Primele măsuri favorabile creștinismului
Estimările cercetătorilor afirmă că populația creștină atingea aproximativ 10% din numărul oamenilor ce locuiau în teritoriile Imperiului Roman la vremea restaurării toleranței publice din vremea lui Constantin cel Mare. Așadar, în pofida unui mediu dificil, aproape ostil pe alocuri, creștinismul se răspândise incredibil de rapid. De aceea, nu trebuie să ne mire atenția cu care Sfântul Împărat Constantin cel Mare a acordat privilegii credinței creștine. El s-a îngrijit mai întâi ca populația creștină să fie tolerată social și politic, iar apoi a decis să sprijine oficial această credință, fără a obliga pe nimeni să se convertească și fără a interzice manifestarea altor culte, cu excepția câtorva secte extremiste, precum adepții lui Cibele sau Atis, care, în frenezia nebuniei lor, mergeau până la automutilări sângeroase. Constantin cel Mare s-a înconjurat de creștini pricepuți din punct de vedere politic, care îl puteau ajuta cu sfaturi prețioase în munca sa de unificare a credincioșilor creștini, o muncă laborioasă și deosebit de grea, mai ales în contextul arianismului care urma să apară ca erezie în doar câțiva ani de la momentul cuceririi Romei. De asemenea, a decis să sprijine parohiile creștine, prin reconstruirea așezămintelor de cult dărâmate, dar și prin execuția unor noi lucrări de fondare a acestora. În privința măsurilor sociale, Eusebiu de Cezareea afirmă că unele persoane care fuseseră lipsite pe nedrept de propriile averi din cauza conducerii romane anterioare au fost despăgubite de noul împărat, care și-a asigurat astfel loialitatea unor familii nobile importante, nedreptățite de Maxentius și de Maximian. De asemenea, Constantin cel Mare a încercat să înțeleagă mai în profunzime și conceptul creștin de sinodalitate, participând la unele sinoade locale ale episcopilor, fapt ce va preceda prezidarea primului mare Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325.
Prezidarea sinoadelor
Cu toate că acest concept de „prezidare” este oarecum impropriu și a fost utilizat ca argument de cercetătorii ostili împăratului Constantin cel Mare pentru a sublinia, în opinia lor, dorința acestuia de impunere a unui fel de dictatură asupra structurilor ecle-ziale, el trebuie privit într-un mod ceva mai amplu. Sfântul Constantin cel Mare nu și-a dat cu părerea cu privire la problemele Bisericii și, când a făcut-o, a fost foarte repede pus la punct de unii episcopi, care i-au atras atenția că există anumite limite. Dacă ar fi fost un dictator, atunci i-ar fi exilat pe loc, considerând această manifestare drept o impertinență, dar el a zâmbit și a acceptat criticile primite fără a face uz de puterea sa politică. S-a îngrijit în principal numai de convocarea sinoadelor și de ajungerea la o decizie comună și unitară, ca un adevărat lider. De fiecare dată când s-a confruntat cu opiniile contradictorii formulate de unii episcopi, Constantin cel Mare a avut grijă de unitatea Bisericii, dorind ca aceasta să nu fie afectată de păreri personale, pentru că Duhul Sfânt trebuia de fapt să Își facă manifestă voia Sa. Însă orice decizie are nevoie de expunerea părerilor contradictorii. Să ne aducem aminte de primul sinod din istoria Bisericii, și anume cel de la Ierusalim. Voia lui Dumnezeu nu a fost descoperită de la început, ci prin rugăciune, răbdare și credință li s-a încredințat celor prezenți, astfel încât din conflictul cu privire la legea iudaică și rolul ei să reiasă în cele din urmă pacea, prin subordonarea acestei legi credinței creștine. O decizie sinodală trebuie înțeleasă nu doar prin ceea ce afirmă, cât și prin ceea ce condamnă sau prin ce se deosebește de contrariul ei, pentru că și acesta trebuie explicat pe de-a întregul, așa cum s-a întâmplat mai târziu cu arianismul. Constantin cel Mare a fost un om capabil să observe cum trebuie puse întrebările corecte și cum trebuie urmate deciziile plăcute lui Dumnezeu, fapt care reiese și din corespondența sa de mai târziu odată cu problema arianismului. În materialul următor vom discuta importanța Edictului de la Milan și semnificația acestuia în contextul politic și social al perioadei respective. Remarcăm prudența, tenacitatea și simțul răspunderii sociale de care a dat dovadă Sfântul Constantin cel Mare în cadrul primelor sale decizii favorabile creștinismului și considerăm că el reprezintă în continuare un model de urmat pentru creștinii din zilele noastre.
(Articol publicat în Ziarul Lumina din 20 iunie 2013)
