Dumnezeu schimbă vieți chiar și atunci când oamenii consideră că nu se mai poate nimic schimba

În toate bisericile s-a citit, astăzi, 27 ianuarie 2013, în Duminica a XXXI-a după Rusalii, Pericopa Evanghelică de la Sfântul Evanghelist Luca, capitolul 18, versetele de la 35 la 43, care ne prezintă Vindecarea orbului din Ierihon.

În cuvântul de învățătură rostit în Paraclisul „Sfântul Grigorie Luminătorul” din Reședința Patriarhală, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a evidențiat învățăturile ce reies din Pericopa Evanghelică rânduită de Biserică a se citi în această Duminică: „Deși foarte scurtă ca text Evanghelia de astăzi are multe înțelesuri duhovnicești folositoare atât pentru viața Bisericii, cât și pentru viața fiecărui creștin. Mai întâi vedem în această Evanghelie iubirea milostivă a lui Dumnezeu care s-a făcut Om din iubire pentru oameni. Apoi, vedem credința fierbinte și multa stăruință în rugăciune pe care le arată orbul de la Ierihon”.

Uneori Mântuitorul cere credință exprimată în mod liber de către cei care îi cer Lui vindecare sau ajutor

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a arătat că orbul vindecat la Ierihon devine pentru noi o pildă de credință puternică și rugăciune stăruitoare: „În momentul în care a aflat că trece Iisus Nazarineanul el nu a mai întrebat cine este Iisus Nazarineanul. Poate pentru că înainte auzise despre Iisus Nazarineanul că a vindecat o mulțime de bolnavi, a ridicat din păcate o mulțime de oameni căzuți și a luminat viața multor oameni rătăciți și dezorientați. Deci, el știa că Iisus Nazarineanul este omul prin care Dumnezeu face minuni. Cu alte cuvinte credința lui puternică era că numai Iisus Nazarineanul în care lucrează puterea lui Dumnezeu poate să-l vindece, să-i dăruiască ceea ce nimeni nu-i putea da și anume vederea ochilor trupești. De aceea, înțelegând că Iisus este singura lui șansă de a primi vederea el cere cu multă stăruință mila lui Iisus, adică iubirea milostivă, vindecătoare din nevedere trupească și izbăvitoare din robia orbirii trupești. Acest orb de la Ierihon, deși nu avea vederea a ochilor trupești, avea o vedere duhovnicească și anume vederea prin credință. Cu cât se apropria Iisus Nazarineanul mai mult de el cu atât îl striga mai tare în rugăciunea sa stăruitoare pentru că simțea puterea dumnezeiască din Iisus Nazarineanul, puterea dătătoare de sănătate și viață. Astfel, vedem că deși orb din naștere din punct de vedere fizic acest om nefericit care cerșea ca să supraviețuiască la marginea drumului devine pentru noi o pildă de credință puternică și rugăciune stăruitoare. De aceea, când l-a întrebat Mântuitorul: Ce vrei să îți fac?, nu Ce vrei să îți dau?, el a zis: Să văd, Doamne!, iar după ce Mântuitorul i-a zis Vezi! ochii lui s-au deschis și într-o clipită el s-a vindecat și urma pe Mântuitorul. Hristos Domnul i-a zis: Credința ta te-a mântuit. Vedem că uneori Mântuitorul cere credință exprimată în mod liber de către cei care îi cer Lui vindecare sau ajutor. De ce adesea Mântuitorul cere de la cei care-I solicită ajutorul credința? Pentru ca omul să participe cu voința și dorința lui la vindecare, să fie împreună lucrător la ridicarea și schimbarea vieții lui, să simtă că iubirea lui Dumnezeu vine într-un vas pregătit, într-un suflet receptiv, într-un suflet care deodată cu vindecarea de boală trupească reface legătura duhovnicească cu Dumnezeu Izvorul vieții, al sănătății și al tuturor darurilor binefăcătoare pentru om”.

Credința trebuie alimentată prin relația cu Dumnezeu ca relație vie și cea mai vie relație a credinței este rugăciunea

Evanghelia ne mai arată și multa stăruință în rugăciune, a spus Preafericirea Sa, arătând că: „Aceasta este foarte importantă pentru creșterea credinței. Credința trebuie alimentată prin relația cu Dumnezeu ca relație vie și cea mai vie relație a credinței este rugăciunea. Prin rugăciune Dumnezeu nu rămâne undeva departe, ci El devine prezent în viața omului. Unii Sfinți Părinți spun că rugăciunea este însăși lucrarea lui Dumnezeu în sufletul omului care antrenează pe om în relația de apropiere și conlucrare cu Dumnezeu. Deci, rugăciunea este și expresia credinței și izvor de întărire în credință. Dacă în general omul are doar o credință teoretică, el crede că Dumnezeu există, această credință nu este deplină deoarece credința este și o relație cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt, Izvorul vieții și al mântuirii. Deci, prin rugăciune se vede nu doar o convingere intelectuală, ci o legătură de comunicare și comuniune cu Dumnezeu. Când Mântuitorul a zis: Credința ta te-a mântuit El a văzut credința prin intensitatea rugăciunii orbului. Deci, credință fierbinte, nu o simplă convingere, ci o comuniune, o legătură a rugăciunii între cel care cere și Dumnezeu Cel care dăruiește. Așadar, orbul de la Ierihon devine și un dascăl al rugăciunii, pe lângă dascăl al credinței puternice. El ne arată că nu este suficient să ne rugăm formal, ci trebuie să ne rugăm stăruitor, insistent”.

Mântuitorul nu consideră boala ca ceva firesc, ci El este sensibil la suferința omului bolnav și dorește ca omul să trăiască sănătos și bucuros

„Evanghelia ne mai arată atitudinea unor oameni față de cel care este bolnav, orb din naștere, cerșetor la marginea drumului. Când a auzit orbul că trece Iisus Nazarineanul el a început să strige cu glas mare, iar cei din jur îl opreau să strige crezând că acest orb cere hrană sau bani Mântuitorului pentru că nu se gândeau că el i-ar cere altceva lui Iisus decât hrană și bani. Nu se gândeau că este posibilă vindecarea sau primirea vederii deoarece s-au obișnuit prea mult cu boala aceasta a orbului din naștere. Ea devenise firească. Într-un fel a devenit o fatalitate de care nu se putea scăpa. Mântuitorul însă nu consideră boală ca ceva firesc, ca o fatalitate, ci El este sensibil la suferința omului bolnav și dorește ca omul să trăiască sănătos și bucuros. Să poată vedea fețele semenilor săi, să poată admira creația lui Dumnezeu, să poată înțelege prin vedere taina vieții într-un mod plenar. Deci, Mântuitorul răstoarnă într-un fel această atitudine a unor oameni care considerau că viața omului de la Ierihon nu mai poate fi schimbată, că el este sortit să trăiască cerșind și să facă eforturi pentru a supraviețui. Deci, vedem cum uneori în loc să fie încurajat cel bolnav este descurajat în cererea lui de vindecare din cauza prea multei obișnuințe. Oamenii, dacă o stare rea devine obișnuință o consideră firească, pe când Mântuitorul nu consideră firesc tot ceea ce a devenit o obișnuință. O starea rea a sufletului sau a trupului nu este considerată firească chiar dacă ea a devenit o obișnuință”, a mai spus Patriarhul României.

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a arătat că în Pericopa Evanghelică de astăzi vedem o diferență între cei care suferă și cei care nu suferă: „Orbul striga cu glas mare pentru că el suferea. Cei din jurul lui nu l-au înțeles pentru că nu participau la suferința lui, s-au prea obișnuit cu suferința lui fără ca ea să fie și suferința lor. De aceea, vedem că într-un fel atât Mântuitorul Iisus Hristos, cât și orbul vindecat de la Ierihon devin pentru noi un îndemn la a căuta sănătatea, la a căuta integritatea darurilor primite de la Dumnezeu sau cel puțin la a da un sens suferinței fără a cădea în această greșită credință că boala este ceva firesc sau că suferința este o fatalitate”.

Dumnezeu schimbă vieți chiar și atunci când oamenii consideră că nu se mai poate nimic schimba

De la acest orb vindecat la Ierihon învățăm că trebuie să stăruim în rugăciune, să ne întărim în credință când cerem vindecare pentru noi sau pentru cei din jurul nostru, a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, subliniind faptul că: „Acest orb ne arată că Dumnezeu schimbă vieți chiar și atunci când oamenii consideră că nu se mai poate nimic schimba, că nu se mai poate nimic săvârși pentru o nouă etapă în viața unui om. Cu alte cuvinte Evanghelia ne îndeamnă să încercăm cu toată puterea credinței și cu toată stăruința ca să dobândim darul vieții și al sănătății pentru noi și pentru cei din jur. Deci, aici, Mântuitorul Iisus Hristos ca Doctor al sufletelor și al trupurilor încurajează și pe toți cei care tratează pe cei bolnavi. Foarte adesea diagnosticul unor medici a fost bazat pe o știință limitată și a fost negativ. Dar unii dintre bolnavi nu s-au împăcat cu gândul diagnosticului negativ pus de medici sau cu un pronostic că mai trăiește câteva luni și prin credință puternică, prin rugăciunea lor, rugăciunea familiei, rugăciunea Bisericii, foarte adesea au schimbat situația și au mai trăit ani mulți, nu doar câteva luni, și au simțit în viața lor lucrarea lui Dumnezeu care este mai presus de simplul tratament medical”.

În încheierea cuvântului său, Patriarhul României a spus: „Dumnezeu a făcut, face minuni și va face minuni pentru cei care au credință puternică, rugăciune stăruitoare și multă smerenie, încredere și dăruire de sine, în înțelesul că se lasă totalmente în mâinile lui Dumnezeu care poate face minuni, care biruiește rânduiala firii umane căzute”.

Săptămâna viitoare, creștinii ortodocși se vor afla în Duminica a XXXII-a după Rusalii, a lui Zaheu.

Comentarii Facebook


Știri recente