Mulţi dintre noi am auzit măcar o dată vorba aceea care circulă în rândul mai multor popoare, şi anume „îl iert, dar nu-l uit“. La prima vedere, afirmaţia pare destul de bine întemeiată, căci, nu e aşa, trebuie să invăţăm din greşeli. În concepţia multor oameni de astăzi, a fi spre exemplu păcălit reprezintă şi o greşeală proprie, dar şi o problemă care trebuie rezolvată nu fără repercusiuni asupra celuilalt.
Vorbind din punct de vedere creştin, trebuie să-l iertăm pe cel care ne-a păcălit. Trebuie să fim însă şi atenţi şi să ne înţelepţim pentru ca data viitoare, pe cât posibil, să evităm o astfel de situaţie, ceea ce implică o anumită ţinere de minte a faptei. Însuşi Mântuitorul ne spune să fim „înţelepti ca şerpii şi blânzi ca porumbeii“.
Se pune aşadar problema uitării, dar într-un fel deosebit, mai degrabă este vorba de o uitare izvorâtă din inimă, o uitare jertfelnică, nu o „uitare de sine“, care poate fi foarte dăunătoare, precum spune Cuviosul Isichie Ierusalimiteanul, cel care a fost ucenicul Sfântului Grigorie Teologul: „Uitarea stinge de obicei paza minţii, după cum apa stinge focul. Însă rugăciunea neîncetată a lui Iisus, cu o trezvie fără de slăbire, până în cele din urmă, o izgoneşte din inimă. Rugăciunea are nevoie de trezvie, ca şi o căndeluţă mică de lumina unei lumânări“.
Mulţi duhovnici, printre care şi părintele Arsenie Papacioc, ne spun că iertarea fără uitare nu este de la Dumnezeu şi că reprezintă mai degrabă un formalism. Desigur, părintele se referea la uitare ca la o desăvârşită trecere cu vederea şi neţinere de minte a păcatelor celorlalţi, comise mai ales împotriva noastră.
Mai multe informaţii în Ziarul Lumina.
