IUBIREA DE FRUMUSEȚE NETRECĂTOARE LA SFINȚII PĂRINȚI CAPADOCIENI
Călătorind ca pelerin în Capadocia, gândul ni se îndreaptă spre originea Filocaliei, spre primii ei autori Sfinții Vasile cel Mare (+379) și Grigorie Teologul (+389), care au reunit sub acest titlu cele mai frumoase texte din opera lui Origen. Aceștia au dat, astfel, naștere peste timp unei întregi colecții de scrieri teologice, ascetice și morale orientate spre iubirea de frumusețe spirituală netrecătoare care se dobândește prin eliberarea de patimi egoiste și cultivarea virtuților, prin vederea duhovnicească a făpturilor și prin rugăciune neîntreruptă.
Sfinții Părinți ai Filocaliei ne învață că orice frumusețe creată pornește de la Dumnezeu și sfârșește în El, întrucât El împărtășește tuturor făpturilor frumusețea spirituală și în același timp le cheamă pe toate cele create spre Sine. Chemarea făpturilor este chemarea lor la unitatea sau comuniunea tuturor în Dumnezeu – Creatorul.
Frumusețea omului – ne învață Sfântul Grigorie de Nyssa – este opera „Celui mai mare Artist”, care a modelat firea noastră, astfel încât omul să-și împlinească vocația sa împărătească(Despre originea omului, 4, SC 44, 136 b). Tot ceea ce a creat Dumnezeu este „foarte bun”, iar omul a fost împodobit cu o frumusețe care este „de departe superioară tuturor celorlalte frumuseți”, după asemănarea frumuseții divine. Această frumusețe este „reflectare și icoană a vieții veșnice” „cu pecetea împărătească a vieții în chipul său”(Omilii la Cântarea Cântărilor, 12, PG 44, 1020 c).
Frumusețea este o lumină de armonii și distincții care izvorăște din iubirea lui Dumnezeu pentru lume, și de aceea ea nu poate fi obiectivată sau redusă la anumite principii. Rațiunea de a fi a frumuseții create este aceea de a reflecta tainic frumusețea necreată a Persoanelor divine coeterne. Mai mult decât atât, frumusețea văzută (fizică) trimite mereu iconic la o armonie și o frumusețe nevăzută. „Nu cerul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, nici luna , nici soarele, nici splendoarea norilor, nimic din toate cele ce au apărut în creație. Tu, singur, (omule), ai fost ridicat la nivelul de chip al Firii care depășește orice inteligență, asemănare a frumuseții desăvârșite, pecete a adevăratei dumnezeiri, loc de întâlnire al vieții celei preafericite”(Omilii la Cântarea Cântărilor, 2, PG 44, 805 d).
Pe de altă parte, Sfântul Grigorie Teologul sau Grigorie de Nazianz ne învață că gustarea frumuseții celei adevărate este o harismă comună tuturor creștinilor și accesibilă fiecăruia fără deosebire, actualizarea ei depinzând exclusiv de măsura credinței și a râvnei fiecăruia. Fiecare creștin are vocația de a fi teolog în sensul de cunoscător din experiență a lui Dumnezeu, chiar dacă nu va ajunge niciodată să verbalizeze și să exprime coerent această experiență. „Căci nimic – observă Sf. Grigorie de Nazianz – nu ar fi mai nedrept decât dacă credința noastră ar fi accesibilă numai înțelepților și celor iscusiți în cuvinte și în demonstrații logice, căci atunci cei mulți ar fi lipsiți de ea!”(Orationes 32, 26, PG 36, 204 AB). În mod repetat, în Cuvântările sale, Sfântul Grigorie Teologul arată că a avea experiența apofatică (negrăită) a apropierii de Dumnezeu prin curățirea de patimi și iluminarea Duhului, este infinit mai importantă decât discuțiile nesfârșite ale teologilor improvizați și impostori ai arianismului – și din nefericire nu numai ai lui – care suferă de „limbuție și de păcatul de a crede că pentru a fi înțelept e de ajuns să vrei să fii înțelept”, confundând posesiunea și manipularea lingvistică a expresiilor verbale ale misterului cu însăși prezența Lui neînțeleasă și negrăită.
Dovada practică a cunoașterii frumuseții spirituale a comuniunii omului cu Dumnezeu sunt Viețile Sfinților mai vechi și mai noi ai Bisericii noastre, în care întâlnim, de cele mai multe ori, oameni simpli, care, prin smerenie, găzduiesc în ființa lor înțelepciunea divină și frumusețea sfințeniei.
Frumusețea spirituală este har al lui Dumnezeu revărsat peste creație, dar și puterea de a primi această lumină.
Frumusețea duhovnicească în Biserica noastră Răsăriteană este împărtășită întotdeauna prin Sfinții Bisericii, a căror moștenire vie constituie bogăția credinței Bisericii. Frumusețea împărtășită a Părinților Sfinți, trebuie păstrată prin aprofundarea cuvintelor lor în trăirea creștină. De aceea Sfântul Vasile cel Mare arată că teologia nu trebuie să fie coborâtă la nivelul uman prin inventarea de noi cuvinte, ci trebuie să se predea altora cuvintele primite de la Sfinții Părinți: „Cât despre mărturisirea de credință, noi nu vrem să primim una mai nouă, așa cum au încercat alții să ne prezinte, dar nici nu îndrăznim să ne compunem alta ieșită din mintea noastră, ci numai ceea ce ne-au învățat Sfinții Părinți […] Mântuirea noastră nu se cuprinde în inventarea noțiunilor, ci în mărturisirea curată despre Dumnezeu în care credem”(Epistola 175, în Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea a III-a, Despre Sfântul Duh, Corespondență (Epistole), col. PSB 12, trad., introd., note și indici de. C. Cornițescu, T. Bodogae, EIBMBOR, București, 1988, pp. 328, 396). Cuvintele Părinților Sfinți sunt purtătoare ale frumuseții duhovnicești împărtășite celor care au în ei vocația filiației divine după har, a dobândirii sfințeniei și a pregustării slavei cerești.
Mântuitorul Hristos instituie Taina Împărtășirii cu Dumnezeu Cuvântul prin hrănire. Starea euharistică de recunoștință este permanentă. „Gustați și vedeți că bun este Domnul!” (Ps. 33, 8). Frumusețea duhovnicească este mereu nouă, după cum ne învață Sfântul Vasile cel Mare prin Sfânta Liturghie, care este de fiecare dată o nouă Liturghie. Imnele liturgice, deși vechi și mereu aceleași, slujesc de fiecare dată unei noi întâlniri cu Dumnezeu. Taina veacurilor, unirea lui Dumnezeu cu omul și transformarea materiei în lumină se împlinește în Sfânta Liturghie. Luminarea și pătrunderea firii umane de harul Dumnezeirii este o mutare euharistică sau o înălțare a omului în viața Sfintei Treimi.
Sfântul Grigorie Teologul insistă îndeosebi în cuvântările și celelalte scrieri ale sale, ca și Sfântul Simeon Noul Teolog mai târziu, pe dimensiunea duhovnicească sau filocalică a teologiei, ca fiind o dimensiune constitutivă a acesteia. În acest sens, un teolog contemporan român face următoarea constatare: „Prin insistența ei asupra contemplației și experienței conștiente a harului, spiritualitatea este o componentă esențială a teologiei ortodoxe. Teologia și spiritualitatea formează un întreg indivizibil. Ele nu trebuie nici separate, nici adăugate una după alta. Fie că vrem sau nu, teologia ortodoxă autentică este o teologie contemplativă a Frumuseții divine. Teologia fără contemplație este un simplu exercițiu intelectual sau interpretare istorică. Spiritualitatea vine să arate că experiența contemplației, adică ridicarea minții pe un plan de cunoaștere meta-intelectual, singurul plan posibil de întâlnire personală cu Dumnezeu, ține de natura teologiei”(I. Bria, „Omagiu Părintelui Prof. D. Stăniloae la aniversarea a 75 de ani de viață”, în Ortodoxia, nr. 4/1978, p. 638). Iar Părintele Dumitru Stăniloae afirmă, la rândul său, că „fără spiritualitate, Ortodoxia devine un creștinism surogat; fără Filocalie, creștinismul răsăritean nu este decât o simplă colecție de dogme, canoane și rituri bizantine”(D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, București, 1978, p. 104).
Timpul sfințit al sărbătorii și spațiul sfințit al locașului de cult ne leagă de frumusețea însăși a lui Dumnezeu, ca slavă a iubirii Sale sfinte și veșnice. Iar Duhul Sfânt este Arhitectul dumnezeiesc al acestei legături sfinte, Lumina și Viața acestei comuniuni a omului cu Dumnezeu.
În Capadocia, frumusețile naturii, ale credinței și ale culturii ne îndeamnă să căutăm mai mult frumusețile netrecătoare, cerești, ale iubirii dumnezeiești și ale comuniunii sfinților rugători și nevoitori (asceți), oameni ai păcii și ai faptelor bune de ajutorare a celor săraci, care au arătat că bunătatea sufletului, dobândită prin rugăciune și fapte bune, este cea mai mare frumusețe a omului creat după chipul lui Dumnezeu Cel veșnic bun și mult milostiv.
