Cum trăieşte preotul misiunea în rândul hipoacuzicilor: Pot să fiu vocea lor în faţa problemelor zilnice

Persoanele cu deficienţe de auz şi vorbire din Capitală şi-au sărbătorit vineri ocrotitorul, pe Sfântul Meletie, arhiepiscopul care a explicat prin semne taina Preasfintei Treimi atunci când i-a fost acoperită gura ca să nu mai vorbească.

Slujba de hram a fost oficiată de preotul comunităţii hipoacuzice din Bucureşti, Pr. Ilie Mirel, la Biserica Parohiei Parc Rahova 1. Sfânta Liturghie a fost oficiată în limbajul semnelor, iar cu sprijinul Reprezentanţei Patriarhiei Române la locurile sfinte, cei din comunitate au primit daruri.

Părintele Ilie spune că locul lui este alături de aceste persoane şi că nu îşi găseşte împlinirea în altă parte.

Cum a început misiunea?

„Am slujit numai în social şi este locul de unde nu o să plec niciodată”, precizează părintele. A fost preot la penitenciarul Rahova, apoi a fost alături de cei condamnaţi pe viaţă, a slujit la Casa de copii bolnavi de SIDA şi la Aşezământul persoanelor vârstnice de la Ciolpani.

Acolo a avut primul contact cu hipoacuzicii.

„Aveam trei persoane surde şi mi-am dorit să pot comunica cu ei, dar era o prăpastie destul de mare între mine şi acele persoane. Atunci m-am înscris la un cursuri de limbaj mimico-gestual”.

„Îmi aduc aminte că în prima zi când am venit şi i-am întrebat: Ce faceţi (bătând cei doi pumni unul de celălalt – echivalentul în limbajul semnelor) s-au uitat la mine miraţi. Nu ştiau semne, nu frecventaseră vreo şcoală, părinţii îi învăţaseră să scrie rudimentar. Atunci, una dintre femeile de acolo, Gica, mi-a scris pe o bucată de hârtie: Tu, bolnav? Eu am spus: Nu. Eu am învăţat semne. La care mi-a spus: Noi nu semne”.

„Atunci a fost prima oară în viaţă când am realizat că atunci când vrei să iubeşti pe cineva, de fapt, trebuie să îl iei în braţe, să îl strângi tare şi îţi arată Dumnezeu o cale de a comunica, poate chiar şi prin empatie”.

O nouă provocare

A făcut ascultare şi, după 9 ani de slujire la Ciolpani, a plecat să păstorească pe cei surzi. I-a fost greu să se despartă de vârsticii săi, precizează părintele.

„Pentru mine, de fapt, acolo era totul. Murisem cu fiecare bătrân pe care îl dusesem la groapă şi, în acelaşi timp, înviasem cu fiecare asistat care venea şi ocupa acel pat liber. Le cunoşteam fiecare poveste, încercam să le fac viaţa frumoasă, dar am făcut ascultare şi am venit la comunitatea surzilor”.

Curând şi-a dat seama că era în faţa unei noi provocări. După prima liturghie, duminica următoare biserica a fost goală. Cei din comunitate aveau o reticenţă faţă de preotul trimis să-i păstorească.

Însă, prin dialog şi fapte, părintele le-a arătat că are cele mai bune intenţii.

„Le-am spus: Lăsaţi-mă să vă demonstrez că am venit cu toată sinceritatea şi vreau să-mi asum cultura voastră. Încet, încet, în 9 ani de zile, a devenit o comunitate unită şi am depăşit foarte multe încercări”.

”Sunt un om bogat

Părintele Ilie spune că aceste persoane l-au făcut să mediteze mai mult asupra vieţii în general şi asupra misiunii sale.

„Mi-am dat seama că sunt un om bogat, ei nu pot vorbi, eu pot vorbi. În schimb pot să fiu vocea prelungită a dorinţelor lor în faţa tuturor problemelor cu care se confruntă zilnic”.

Comunitatea hipoacuzicilor este recunoscătoare Bisericii Ortodoxe Române pentru sprijinul acordat, spune părintele Ilie. Pentru că Biserica „s-a aplecat asupra necesităţilor acestora şi astfel ei pot să cunoască Cuvântul lui Dumnezeu, pot să se spovedească, să primească Euharistia, să îşi boteze copiii, să participe la căsătoria lor şi, mai ales, să înţeleagă ce se întâmplă în timpul slujbelor”.

„Ei înţeleg acum ce se întâmplă, ce vrea Dumnezeu de la ei, care este misiunea lor. Biserica Ortodoxă Română le-a oferit tocmai această posibilitate să-l cunoască pe Hristos şi să lupte pentru un loc în Împărăţia Cerurilor”.

Părintele Ilie a sfătuit ca noi, cei care nu avem astfel de probleme, să-i ajutăm acceptându-i cu dragoste. Şi să le zâmbim. Iar atunci când le vorbim să o facem rar şi clar, astfel încât ei să citească pe buze.

„Din păcate, în viaţa de zi cu zi, oamenii când ne văd că vorbim prin semne se dau la o parte ca şi când am avea o boală care s-ar lua”.

Comunitatea surzilor din Bucureşti a fost înfiinţată în anul 1999, slujbele în limbaj mimico-gestual fiind oficiate într-o sală din cadrul Mănăstirii Radu Vodă. O perioadă comunitatea hipoacuzică din Capitală a participat la cultul divin public în Biserica „Sfântul Elefterie”-Vechi și în Biserica „Scaune”.

Foto credit: Raluca Ene/Basilica.ro

Mai multe fotografii de la hram aici.

Comentarii Facebook


Știri recente