Învierea constituie centrul de gravitaţie şi axul lumii, căci Fiul lui Dumnezeu, asumându-Şi firea umană, prin Întrupare, prin moartea şi Învierea Sa a restaurat-o. Explicarea teologică a icoanei Învierii Domnului scoate în evidenţă faptul că această icoană reprezintă în mod firesc punctul în care toate converg, centrul din care radiază şi în jurul căruia evoluează praznicele împărăteşti şi icoanele acestora.
Ne aflăm în faţa unui fenomen cu totul nou, total diferit de celelalte învieri relatate în Biblie. Nu mai este vorba despre reînsufleţirea unui cadavru, de readucerea lui temporară la viaţă, ci de o viaţă nouă, care face din moarte o trecere spre veşnicie, un adevărat „Paşti“, potrivit sensului iniţial al cuvântului. Trupul cel înviat al lui Hristos reprezintă sămânţa care treptat va preface lumea până în adâncurile ei. Küneth spune: „În Domnul înviat e pus accentul eonului învierii şi prin aceasta realitatea ultimă şi veşnică îşi ia începutul“. Chipul preamărit al lui Iisus fusese întrezărit de apostoli într-o fărâmă de clipă pe Tabor, Schimbarea la Faţă fiind doar preludiul Învierii.
Mai multe informații în Lumina de Duminică.
