Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim) Ioan 3, 13-17
Zis-a Domnul: Nimeni nu s-a suit la cer decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Și, după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Pentru că Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Fiindcă n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea.
Citim în cartea Facerii: „După acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam și i-a zis: Avraame, Avraame! Iar el a răspuns: Iată-mă! Și Dumnezeu i-a zis: Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, și du-te în pământul Moria și adu-l acolo ardere de tot, pe un munte pe care ți-l voi arăta Eu!” (Fac. 22, 1-2).
Sfânta Scriptură ne spune că Avraam a ascultat această poruncă și a plecat să-l jertfească pe fiul său. Actul jertfirii n-a fost însă dus până la capăt, căci Dumnezeu a oprit mâna tatălui care era gata, într-o ascultare plină de încredere în Dumnezeu, să-l jertfească pe fiul său. Când însă, ca creștini, citim aceste cuvinte, înțelegem că, de fapt, în chip tainic și încă învăluit, Dumnezeu vorbește aici nu numai despre Avraam, ci, mai ales, despre Sine Însuși. Înțelegem că lui Avraam Dumnezeu i Se revelează acum, într-un chip cu totul înalt și de negrăit; că îi descoperă atât taina Ființei Sale – că are pe Fiul Cel Unul Născut -, cât și taina lucrării Sale de mântuire. Dumnezeu îi vorbește lui Avraam ca de la Tată la tată. Că, în Avraam, Dumnezeu Și-a găsit partenerul de dialog. Patriarhul este un izbăvit de asuprirea duhului celui surd și mut. El are „urechi de auzit” pentru glasul lui Dumnezeu; și are gură pentru urechea lui Dumnezeu. Astfel, el aude când Dumnezeu, într-un chip inefabil, îl cheamă pe nume. Și îndată Îi răspunde: „Iată-mă!” De aceea, Dumnezeu îi descoperă taina iubirii Sale. Și „îl provoacă” să-I arate că-L iubește la fel de mult. „Iată – îi zice Dumnezeu lui Avraam – așa iubesc Eu! Așa te iubesc pe tine și pe toți ai tăi! Așa iubesc Eu făptura pe care am adus-o din neființă la ființă! Poți și tu să faci la fel? Dovedește-ți iubirea, printr-o jertfă asemănătoare cu a Mea. Adu-l jertfă pe fiul tău cel unul născut și prea iubit!”
Spun că „îl provoacă” pe Avraam. Căci, într-adevăr, discernem în această istorisire sfântă nu numai intenția revelării de către Dumnezeu, prin mijlocirea lui Avraam, a iubirii Sale celei negrăite; ci și voința Sa de a ne înălța la măsura acestei iubiri, de a ne face asemenea Lui, de a răspunde deplinătății iubirii Sale cu o iubire tot atât de întreagă. Căci, fără iubirea atotcuprinzătoare, nici nu suntem în stare să sesizăm revelarea propriei Sale iubiri. Atâta vreme cât nu ajungem la măsura credinței lui Avraam, ne este cu neputință să sesizăm revelația iubirii lui Dumnezeu în Hristos.
Cu ce simțăminte mergea Avraam spre muntele unde avea să-l jertfească pe Isaac! Ce durere îi sfâșia inima atunci când a pus lemnele pentru jertfă pe umerii fiului său, iar el a luat în mâini focul și cuțitul! „Tată – îi zice Isaac, mergând alături -, iată, foc și lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă?” O, cum îi tremura vocea lui Avraam atunci când i-a răspuns: „Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale”? (Fac. 22, 6-8).
Mai multe detalii în Ziarul Lumina.
