Cronicarul epocii constantiniene

Eusebiu de Cezareea este, alături de Lactanțiu, cel mai important scriitor bisericesc din perioada domniei lui Constantin cel Mare. Formarea sa ca istoric, filolog și exeget al Sfintei Scripturi a fost dublată de interesul sporit pentru evenimentele principale din primele trei secole creștine pe care le-a relatat în monumentala sa lucrare „Istoria bisericească”. Amănuntele legate de viața Sfântului Constantin cel Mare au fost îmbogățite cu un panegiric amplu dedicat principalelor evenimente ale existenței acestuia.

Istoric. Exeget. Semiarian. Filolog. Origenist. Toți acești termeni pot descrie o parte din viața și activitatea lui Eusebiu de Cezareea. Bogăția cunoștințelor de care dă dovadă în operele sale ni-l înfățișează drept un om cult, cu un simț profund al detaliilor, dar și ca un manipulator abil în anumite momente, pregătit să întoarcă lucrurile în favoarea opiniei pe care o adoptă. Îl putem lăuda pentru munca sârguincioasă de care a dat dovadă oferind creștinilor o istorie amplă a primelor trei veacuri ale învățăturii de credință, cu toate elementele bune și rele care s-au petrecut în acestea. Îl putem lăuda pentru modul în care a ales să se dedice studiului Scripturii și alcătuirii unei liste canonice extinse, dar și pentru insistența erudită asupra detaliilor care apar pe parcursul cărților din Vechiul și Noul Testament. În aceeași măsură îl putem și critica pentru origenismul său lipsit de măsură în anumite momente, pentru o certă atitudine iconoclastă, care nu a scăpat mai târziu cercetătorilor, sau pentru sprijinirea fățișă a unei poziții semiariene. A-l lăuda sau a-l critica excesiv ar reprezenta însă dovada unei abordări extreme, pe care nu o vom adopta în cadrul materialului de astăzi. În definitiv, calea de mijloc nu reprezintă un compromis oferit din slăbiciune, ci unghiul potrivit pentru o privire de ansamblu care să indice în cele din urmă, cu obiectivitate, o opinie cât mai apropiată de adevăr. Așadar, ne întoarcem la principalele puncte ale vieții lui Eusebiu de Cezareea. S-a născut în jurul anului 265 și a trecut la cele veșnice în anul 340. Prin urmare, a fost martorul a trei evenimente esențiale: persecuțiile din vremea tetrarhiei, ascensiunea fulminantă a Sfântului Constantin cel Mare și Sinodul de la Niceea. Formarea sa ca exeget al Sfintei Scripturi și ca „specialist” în filologie o datorează lui Pamfil, fost ucenic al lui Ștefan Pieriu, un cunoscut catehet al școlii din Alexandria. De aici provine aplecarea sa către studiul lucrărilor lui Origen, dar și sursa erorilor sale în ceea ce ce privește dogma Sfintei Treimi. Cercetătorul italian Lorenzo Perrone ne spune următoarele: „În ansamblu, trebuie să recunoaștem că amprenta tradiției alexandrine marchează toată producția literară a lui Eusebiu, făcând din aceasta versiunea creștină cea mai apropiată și completă a operei învățatului elenist, grație unei erudiții care cuprinde filologia, istoria, geografia, retorica și filozofia” (Lorenzo Perrone, „Eusebiu de Cezareea: filologie, istorie și apologetică pentru un creștinism triumfător”, în: C. Moreschinni, E. Norelli, „Istoria literaturii creștine vechi: grecești și latine”, vol. I, trad. Hanibal Stănciulescu și Gabriela Sauciuc, Editura Polirom, Iași, 2001, p. 445). După ce Pamfil este închis și apoi executat, Eusebiu se retrage în regiuni îndepărtate din Egipt pentru a nu suferi aceeași soartă. În jurul anului 310 este hirotonit episcop al Cezareei, unde va petrece ultimele trei decenii din viață. Vocația sa istorică, capacitatea de lucru ieșită din comun, dar și eleganța limbajului l-au adus în preajma curții imperiale, unde va deține un rol important, fiind implicat atât în misiunea socială a Sfântului Constantin cel Mare, cât și în cea privitoare la diversele controverse interne care au afectat Biserica în primele decenii ale secolului al IV-lea.

Muncă asiduă dublată de rezultate pe măsură

Cu toate că stilul său a fost criticat de Sfântul Fotie cel Mare, care s-a plâns de construcțiile oarecum greoaie întâlnite în lucrările elaborate de Eusebiu, de fapt problema principală constă în repetitivitatea de care acesta dă dovadă. Patrologul Perrone consideră că, din dorința de a publica un număr mare de lucrări, Eusebiu a preluat pasaje masive din propriile scrieri pe care le-a transplantat și integrat în texte noi. În zilele noastre, această acțiune poartă numele de „self-plagiarism”, desemnând astfel un plagiat după propriile lucrări, fără a cita sursa. În pofida acestei manevre nu tocmai corecte și nici foarte eficiente, de vreme ce, astfel, se creștea numărul de lucrări, dar calitatea acestora era tot mai scăzută, rezultatele finale nu au fost tocmai sub așteptări. Eusebiu s-a văzut nevoit să improvizeze constant pe baza unor date asemănătoare, dar, fără această decizie, probabil că am fi beneficiat astăzi numai de „Istoria bisericească”, nu și de panegiricul închinat vieții lui Constantin cel Mare, unde multe evenimente sunt efectiv redate identic. De asemenea, plagierea propriilor lucrări nu a avut o amploare absolută. Spre exemplu, Eusebiu dă dovadă de un profesionalism de neegalat în adunarea materialelor, confruntarea surselor și sintetizarea acestora în „Istoria bisericească”. Lucrarea în cauză respectă toate regulile istoriografiei antice, pornind de la Herodot, continuând cu Tucidide și încheind cu alți istorici de seamă precum Polibius. Moștenirea istorică oferită de Eusebiu de Cezareea este neprețuită și rămâne pentru câteva veacuri un punct de referință care nu a mai fost atins de urmașii săi în domeniu. Pentru cercetătorii de astăzi constituie izvorul principal pentru perioada primelor trei veacuri și cel mai extins dintre toate.

Epoca constantiniană

Eusebiu de Cezareea a încercat să creeze în operele sale și cadrul de lucru comun între imperiu și Biserică, fiind unul dintre primii autori creștini care au dat dovadă de tact și echilibru în această privință. Cu toate acestea, cercetătorii apuseni s-au grăbit să îl considere drept întemeietorul cezaro-papismului alături de Sfântul Constantin cel Mare. În pofida acestei păreri, care este criticată tot mai mult și în Occident, Eusebiu nu a făcut nimic altceva decât să încerce să armonizeze două elemente care păreau contrare. Vom dedica alt material sintezei sale interesante și valoroase în acest domeniu. Din punct de vedere istoric, lucrarea lui Eusebiu de Cezareea dedicată Sfântului Constantin cel Mare, în fapt o biografie encomiastică a acestuia, nu reprezintă nimic altceva decât documentul de bază al epocii constantiniene. Fiind și un confident apropiat al împăratului Constantin, Eusebiu ne oferă o serie de date importante, dar care, de asemenea, pot fi cu greu verificate. Îndoiala cercetătorilor cu privire la veridicitatea spuselor sale nu trebuie criticată din start, deoarece însuși Eusebiu se face vinovat de un stil în care abundă referirile laudative. De asemenea, el trece sub tăcere o serie de evenimente importante și critică fără nici o reținere figuri politice și sociale ale vremii doar pentru că acestea au fost potrivnice Sfântului Constantin cel Mare. Lipsa sa de obiectivitate nu trebuie să ne facă însă să respingem lucrarea din start ca fiind una falsă. Valoarea sa istorică este indiscutabilă. În concluzie, recomandăm oricărei persoane interesate de perioada primelor trei secole, precum și de prima jumătate a secolului al IV-lea, să lectureze cu atenție cele două scrieri principale ale lui Eusebiu de Cezareea: „Istoria bisericească” și „Viața lui Constantin cel Mare”. După ce le vom lectura, vom ajunge din nou la opinia exprimată de dictonul latin: „Historia magistra vitae”.

(Articol publicat în Ziarul Lumina din 22 august 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente