Credința și faptele bune sunt două dintre condițiile esențiale ale mântuirii omului. Pentru mântuire, acestea trebuie să se manifeste și alături de o a treia condiție, anume harul dumnezeiesc. Dacă credința și faptele bune par roade ale voinței și manifestării omului de a se mântui, harul este lucrarea exclusiv dumnezeiască ce se manifestă în viața omului în toate circumstanțele existenței sale. Mântuirea, fiind prioritate a vieții creștinului, se realizează unitar, adică implică simbiotic harul, credința și faptele bune într-un singur tot unitar. Principala strădanie a omului este aceea de a-și croi un drum către Dumnezeu prin căutarea credinței mântuitoare și acceptarea ei fidelă, așa cum rezultă din Revelație și prin lucrarea faptelor, în consecința acesteia.
I. Pregătire aperceptivă
Credința este foarte importantă creștinului pentru mântuire, deoarece aceasta stă la baza tuturor motivațiilor ulterioare și a faptelor sale. Faptele decurg firesc din convingerile interioare ale omului, deci sunt importante convingerile pe care le avem, deoarece pe ele se întemeiază suma tuturor intereselor noastre. Acestea la rândul lor determină voința, o motivează și o amplifică. Iar voința omului o sesizăm din faptele sale. Așadar, când privim pe cineva făcând ceva, deducem la modul general și care este intenția faptei sale, și putem aprecia prospectiv voința sa. Iar din voință deducem suma intereselor sale, adică însuși chipul său care-l caracterizează.
II. Anunțarea temei
Vom defini pe scurt noțiunile de credință și de faptă, precum și legătura acestora cu harul dumnezeiesc, care, vom vedea, le motivează.
III. Tratarea
Este foarte important de precizat că din punct de vedere creștin acțiunea de a crede nu se face dintr-o direcție personală, ci dintr-una revelată. Adică acea credință a creștinului nu este o sumă de convingeri personale general acceptate pe criteriile unei forme văzute a lumii, nici nu se întemeiază pe acea siguranță confortabilă pe care o aduce logica. Credința creștină este mai mult decât atât, este acceptarea în forul interior a unui fapt revelat de Dumnezeu. Credința creștină se bazează pe Revelația lui Dumnezeu, care culminează în Persoana lui Hristos, respectiv în arătarea Fiului lui Dumnezeu ca om, în urma Întrupării, pentru a pune în evidență un fapt și mai înalt: întrepătrunderea veșnic iubitoare a Persoanelor Sfintei Treimi.
Așadar, credința creștinului este acceptarea nu în urma unui discernământ natural, ci preacceptarea unui adevăr revelat care se verifică ulterior, ca fiind negreșit și autentic, și logic. Abia după ce credem, ne convingem și de justețea credinței, căci avem mintea luminată și intenția curățită de orice altă aplecare spre păcat sau spre egoism. Din acest motiv, pentru ca și credința să devină clară, stabilă, neezitantă, ea trebuie să se întemeieze în principiu pe curăția dată de comuniunea cu Dumnezeu. Acesta face ca și intențiile omului să nu se mai urmărească pe sine ca o finalitate în sine, ci comuniunea cu Dumnezeu, așa cum se exprimă și Evanghelia după Luca: „Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori sieși și nu se îmbogățește în Dumnezeu” (Luca 12, 21).
Dintre definițiile cele mai frumoase ale credinței creștine, cea mai elocventă este cea a Sfântului Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, unde face un amplu portret al credinței și al importanței acesteia în istoria mântuirii: „Iar credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). Cu această expresie Sfântul Apostol Pavel arată că lucrurile care nu sunt sesizabile, adică sunt nevăzute deoarece țin de o natură spirituală ori încă nu s-au întâmplat, se văd reale și autentice prin ochii credinței. De aceea, motivația ca cineva să trăiască în Hristos și să pătimească pentru El se face tot pe întemeierea unei profunde credințe.
Faptele bune sunt urmarea firească a credinței, precum la modul general noi oamenii facem abia după ce suntem convinși de importanța sau necesitatea lucrurilor pe care le facem. Tot astfel și în ceea ce privește credința în Dumnezeu, ea devine un fundament pentru faptele ulterioare ale omului. Nu de puține ori am sesizat cum noi, creștini fiind, mărturisim declarativ credința noastră în Dumnezeu, dar alergăm după alte lucruri în viața aceasta, ori avem alte priorități. Nu de puține ori avem în vedere pe Dumnezeu ca finalitate și țintă a vieții noastre, după cum afirma și pr. prof. Dumitru Stăniloae, și iarăși, nu de puține ori ne comportăm ca atare. Faptul că avem momente în care nu Dumnezeu și mântuirea sunt o prioritate a vieții ne determină să credem că avem ceea ce Mântuitorul sancționa adesea și la ucenicii săi când îi numea „puțin credincioși”.
Datorită unei credințe oscilante, determinată de alternanța dintre momentele de luciditate duhovnicească și cele de împătimire, credința nu este completă. Din pricina puținei credințe, și faptele sunt insuficiente și au putere mică de realizare, așa cum desprindem din ceea ce Hristos le spune ucenicilor Săi – că pentru puțina lor credință (Marcu 9) nu au reușit să vindece pe lunatic. Deci Însuși Domnul Iisus Hristos spune că „toate sunt cu putință celui ce crede” (Marcu 9, 23). Despre puțina credință a noastră ne mărturisește tot Domnul Iisus Hristos, arătând că ea este mai mică și decât grăuntele de muștar: „Dacă veți avea credință în voi cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință” (Matei 17, 20).
Iată în ce măsură credința determină fapta. Această credință nu trebuie să fie ispititoare, ci una constructivă din punct de vedere duhovnicesc, căci nu se schimbă firea lucrului de dragul demonstrației, ci „credința este lucrătoare doar prin iubire”, așa cum mărturisește Sfântul Apostol Pavel (Galateni 5, 6).
Există o interdependență între credință și faptă, în sensul că din fapte se poate vedea credința omului, de aceea, dacă o credință nu este încununată cu fapte pe măsură, ea este doar una formală. Acest lucru îl arată Sfântul Apostol Iacob zicând: „Tu ai credință, iar eu am fapte; arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta, din faptele mele, credința mea” (Iacov 2, 18), deoarece „credința fără fapte este moartă” (Iacov 2, 17).
Această interdependență dintre credință și faptă este relevată și la Înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos, când criteriul de a sta de-a dreapta sau de-a stânga este dat de faptele milosteniei trupești și sufletești către cel flămând, către cel gol, către cel însetat, către cel în temniță, către cel bolnav (Matei 25).
IV. Recapitulare
Harul lui Dumnezeu este cel care lucrează credința în oameni, deoarece vederea prin credință ține de despătimirea omului. Iar în măsura în care se curățește de patimi, devine vizibilă și deci credibilă întreaga Revelație dumnezeiască adusă prin opera mântuitoare a lui Iisus Hristos. Fapta este o consecință a credinței, de aceea Dumnezeu când evaluează fapta evaluează implicit și gradul de credință din spatele acesteia. Din acest motiv, credința este foarte importantă pentru mântuire.
V. Asocierea
Dogmele creștine sunt adevăruri formulate în urma lucrării credinței în oameni. Ele sunt formulări definitorii rezultate din experiența harului în credința și faptele sfinților. Viețuirea sfinților este un model de lucrare harică a credinței în aceștia, de aceea dogmele sunt rezultatul unei experiențe ecleziale. În aceasta rezidă și valoarea lor. Credința este formulată și apărată în dogme. Asemenea lucru mărturisește un tropar al Utreniei: „ca o roadă a pântecelui, sfinții prin mișcarea Duhului dogme odrăslesc”.
VI. Generalizarea
Este de reținut că omul se mântuiește în urma a trei condiții: credință, fapte bune și har. Acestea se intercondiționează reciproc, se întrețin una pe alta. Faptele bune se bazează pe credință, iar harul le întreține pe ambele în lucrare. Fapta bună și credința atrag harul în viața omului, iar harul întărește credința. Credința se verifică doar prin curăție, numai cel ce se despătimește vede în credință un argument al celor nevăzute.
VII. Aplicarea
Partea cea mai dificilă a acestor virtuți din om este cea aplicativă. Este necesară manifestarea credinței prin fapte, cerecetarea sufletului ca între credință și faptă să nu fie discordanță, deoarece Dumnezeu iubește pe omul consecvent între gând și faptă. Biserica este mediul unde omul se sfințește, este un laborator al sfințeniei, de aceea participarea la viața acesteia nu doar sădește sufletul omului în credință, ci și maximizează apartenența harului în om. (Cateheză apărută sub semnătura Pr. Mihai Burlacu și publicată în „Ziarul Lumina” din data de 19 ianuarie 2013)
