Convertirea lui Constantin cel Mare nu a avut loc la sfârșitul vieții lui, cum sunt înclinați unii să considere. Și nu a fost nici dictată de vreun interes politic. Viziunea de dinaintea luptei date la Pons Milvius de la Roma în octombrie 312 e cea care a schimbat cursul vieții imperatorului roman și a determinat în februarie 313 proclamarea Edictului de la Mediolanum (Milan). Academicianul Emilian Popescu, unul dintre cei mai cunoscuți bizantinologi români, ne explică contextul istoric în care a trăit Constantin cel Mare și cum li s-a acordat creștinilor libertate de manifestare a credinței lor.
Domnule profesor, care sunt perspectivele istoriografiei universale din care a fost privită figura împăratului Constantin cel Mare?
În legătură cu persoana lui Constantin cel Mare există o literatură cu două direcții: una care îl critică pe acest împărat, spunând că nu s-a creștinat sincer și că a adoptat creștinismul numai din motive strategice, fiindcă în vremea aceea creștinii se înmulțiseră foarte mult în imperiu și deveniseră o forță. Lucrul acesta l-a afirmat pe la 1853 învățatul german Jakob Burckhardt, la Basel, Elveția. El a scris o carte despre Constantin cel Mare, reprezentând această linie negativă. Mai târziu, în perioada interbelică, un profesor de la Bruxelles, Henri Grégoire, a spus și el cam același lucru, că ceea ce a relatat Eusebiu de Cezareea despre convertirea lui Constantin este o interpolare mai târzie, nu din vremea sa, și că e vorba, în fapt, de o repetiție a unei viziuni pe care împăratul a avut-o într-o localitate din Galia, unde era un templu al lui Apollo, acolo arătându-i-se zeul și profețindu-i anumite lucruri.
Aceste două persoane, oameni importanți în domeniu, neorientați însă bine din punct de vedere științific și religios, au avut adepți.
Dar perioada contestării lui Constantin a trecut pentru că persoana și opera lui Eusebiu de Cezareea au găsit și apărători. Dacă unii au spus că istoricul antic creștin nu are acoperire în toate afirmațiile sale și că ceea ce spune despre Constantin este o laudă fără suport și că nici celelalte informații istorice nu corespund realității, totuși, aceste lucruri s-au dovedit nefondate pentru că, între timp, alți istorici au descoperit că pentru o serie întreagă de acte oficiale pe care Eusebiu le copiază și le dă în Istoria bisericească au fost găsite copii ale lor, în documente, inscripții pe piatră, căpătând o valoare indiscutabilă. Astfel, figura lui Constantin reușește să apară într-o lumină bună, și această perspectivă o găsim la un erudit francez, Charles Pietri, reflectată într-o lucrare vastă, o enciclopedie, Histoire du christianisme des origines à nos jours, apărută la Paris în mai multe volume. Al doilea volum este dedicat lui Constantin. Pietri cunoaște și prisma negativă prin care a fost privit primul împărat roman creștin, pe care nu o mai consideră valabilă în momentul de față. Astfel că îl prezintă pe Constantin în viziunea aceasta, creștină. În sprijinul acestei prezentări, el arată și valoarea documentelor arheologice și numismatice care privesc persoana lui Constantin.
Ostatic la Nicomedia, Constantin a fost impresionat de persecuția împotriva creștinilor
Prin ce anume a fost pregătit Edictul de la Milan?
În legătură cu acest edict, până să ajungem în 313, la Constantin cel Mare sesizăm o evoluție, începând cu semnarea actului dat de Galeriu, deci înainte de arătarea semnului Sfintei Cruci la Roma, fapt care l-a marcat fundamental pe Constantin. Această arătare sau viziune a avut loc în timpul zilei, în amiaza mare, iar în noaptea următoare i s-a arătat Mântuitorul Hristos și i-a lămurit semnificația Crucii, spunându-i că aceasta este un semn de biruință și că, pusă pe steagurile armatei și îmbrăcămintea ostașilor, Crucea va aduce victoria.
Lucrul acesta l-a tulburat, dar și convins că este un ajutor care poate fi luat în considerare. În continuare, el s-a informat de la preoții Bisericii, luând ca sfetnic, colaborator, pe un episcop din Spania, Hosius de Cordoba. Spania intra sub autoritatea împăratului Constantin. Constantin s-a urcat pe tron la 306, în Britania, unde tatăl său, Constantius Chlor, a murit în regiunea orașului York, după o luptă cu picții, un trib din Anglia de azi.
Armata l-a ridicat la rangul de succesor și împărat al Apusului pe Constantin, fiul celui decedat căzut în luptă, Constantius. Astfel, acesta stăpânea Britania, Galia, Germania și Spania.
Drumul lui spre religia creștină a fost pregătit totuși cu mult înainte de 311. Trebuie să ținem seama că împăratul Constantin era fiul lui Constantius Chlor. Acest împărat din Apus nu i-a persecutat pe creștini. În momentul în care Constantin se întorcea din Galia, trecând Alpii cu armata obosită, a ajuns spre Roma și, informat că armata rivalului său este puternică și odihnită, spune Eusebiu, l-a apucat frica. Atunci s-a rugat dumnezeului tatălui său, monos theos, adică singurului dumnezeu. Nu e vorba aici că se închina unui singur dumnezeu, ci avem prezentă o formă de henotheism, în sensul că aveai un zeu principal, ceilalți zei fiind lăsați la o parte, considerați de mâna a doua.
Împăratul Constantius era probabil henoteist, avea un zeu principal, Sol Invictus, Soarele neînvins, o formă de cinstire a zeului Mithra venit din Răsărit. Soarele era considerat ca o divinitate intermediară între divinitatea supremă și omenire. Primul contact al lui Constantin cu creștinii a fost atunci când acesta a fost dat ca ostatic la curtea lui Dioclețian de la Nicomedia, în vremea când tatăl său era doar cezar al Apusului pe lângă împăratul Maximian.
Dioclețian era împăratul patron al tuturor și avea un coleg la Roma, pe Maximian, care desemnase ca cezar pe Constantius Chlor, iar dincoace, în Răsărit, Dioclețian l-a luat ca cezar pe Galeriu, ginerele lui.
Ostatic la Nicomedia, Constantin avea rangul de tribun și participa la războaie. A luptat în Răsărit împotriva perșilor, remarcându-se ca un bun militar. Se spune că Dioclețian chiar l-a pus la grele încercări, cu gândul că poate Constantin va muri și așa va scăpa de el. Faptele acestea s-au întâmplat înainte de 303-304, când a început persecuția.
În acei ani de teroare pentru Biserică, Constantin se afla la Nicomedia. Miile de creștini care au suferit trebuie să-l fi impresionat foarte mult. A văzut cu ochii lui ce se întâmpla acolo. Numai la palatul imperial din Nicomedia erau sute de slujitori, funcționari mai mărunți, care au fost încolonați pe două rânduri, duși la mare și înecați acolo. Chiar în calendarul creștin al lunii ianuarie se pomenesc numai într-o zi 20.000 de martiri creștini omorâți la Nicomedia. Acest oraș era vestit pentru numeroasa populație care îmbrățișase creștinismul încă din timpul stăpânirii lui Traian, anii 107-108. Avem mărturia lui Pliniu cel tânăr, guvernatorul Bitiniei, care se plângea într-o scrisoare către împărat că nu știe ce să mai facă cu creștinii numeroși, aflați și la țară, și la oraș, adunați la slujbele lor. Era deci o zonă foarte populată de creștini. Cu siguranță că tribunul ostatic a avut legături cu ei. Mama lui, Elena, era dintr-un oraș, Drepanum, căruia Constantin i-a dat numele de Hellenopolis, cetate aflată la Bosfor. Era imposibil ca în acest mediu cei doi să nu fi auzit de credința creștină și suferințele celor ce o acceptaseră.
Atât de puternică era credința creștinilor din Nicomedia, încât aceștia își făcuseră o biserică chiar lângă palatul imperial. Și, ne spune Lactanțiu, când au ieșit comandantul armatei și marii demnitari în piața publică cu edictul de persecuție și l-au citit, aveau ordinul de a da foc la biserică, de a-i confisca odoarele, mai ales simulacrum dei pentru păgâni, adică icoana Mântuitorului, pentru a le distruge. Însă creștinii de la palat aflaseră de planurile ticluite împotriva lor și i-au informat pe cei de la biserică pentru a ascunde tot ce era de preț, vase și cărți. Nici bisericii păgânii nu au putut să-i dea foc, pentru că aceasta era foarte aproape de palat, iar incendiul era posibil să cuprindă și reședința imperială. Acesta era contextul istoric al începutului de secol IV.
Care este diferența între edict și rescript?
Secolul al III-lea a fost deosebit de sângeros în ce privește oprimarea creștinilor. Împăratului Valerian, mort pe la 257-258 într-un război cu perșii, care l-au prins și l-au jupuit de viu, apoi i-au dat foc, un persecutor feroce, i-a precedat un alt mare persecutor, Deciu, care între 249 și 250 (251) a decretat persecuția generală a creștinilor. Până atunci se manifestaseră persecuții locale. Deosebirea dintre rescript și edict este legată de zona în care acționa o anumită măsură a autorităților. Rescriptele erau date de guvernatorii locali, fiindcă se crease atunci impresia că populația creștină, neaducând jertfe zeilor, necinstind divinitățile tradiționale, păgâne, aduce prejudicii credinței publice. Se strica astfel acea pax deorum de care vorbește Cicero. Exista în lumea antică o convenție: do ut des, „îți dau ca să-mi dai”, care funcționa în orice tip de relație, între oameni sau aceștia și divinitate. „Eu te slăvesc, tu trebuie să-mi dai și mie ceva.” Prin urmare, creștinii supărând pe zei prin indiferența lor vizavi de ei, toate nenorocirile care se abăteau asupra imperiului erau, chipurile, cauzate de lipsa de pietate a acestora față de divinitățile păgâne și persoana împăratului, considerată și ea divină. Asemenea măsuri au fost luate în multe locuri din imperiu. Când s-au întâlnit la Mediolanum, cei doi împărați aveau în spate acest trecut. Constantin, crescut într-un mediu creștin, cu experiența persecuției de la Nicomedia, cu credința tatălui său, care nu persecutase în Apus și, nu în ultimul rând, influența mamei sale, Elena, născută într-o zonă cu mulți creștini. Aceste precedente au contribuit la Edictul din 313.
Edictul de la Mediolanum este un act cu valabilitatea regională nelimitată, cu alte cuvinte, măsurile luate trebuie respectate pe teritoriul întregului imperiu. Astfel, fiecare, în zona unde stăpânea, punea în aplicare această lege.
Victoria de la Pons Milvius, obținută prin inspirație divină
Cum a schimbat viziunea de la Roma viața lui Constantin?
Cine urmărește parcursul vieții lui Constantin cel Mare constată un progres continuu pe linia creștinismului. Lucrul acesta e evident mai ales după acea viziune de la Roma, înaintea luptei cu rivalul său, Maxențiu. Viziunea l-a marcat foarte tare. De aici înainte observăm fapte palpabile privind apropierea sinceră a împăratului de credința creștină, dovedite cu documente arheologice și numismatice.
În mod normal, ca împărat roman, el trebuia, după victorie, să meargă la Templul lui Jupiter de pe Colina Capitoliului ca să aducă jertfe. Or, nu a făcut lucrul acesta. Într-un discurs care i-a fost adresat în anul 313, cu ocazia unei aniversări de la preluarea domniei, el, urcându-se pe tron în 306, se spune clar că nu a urmat drumul tradițional al împăraților păgâni de dinaintea lui.
Apoi, pe Arcul de Triumf de la Roma, ridicat de senatori și autoritățile locale din oraș, deși nu este reprezentată viziunea lui Constantin, într-o inscripție de pe Arc este menționat faptul că el a obținut victoria datorită inspirației divinității și puterii minții sale, instinctu divinitatis et magnitudine mentis.
În februarie 313, la Mediolanum (Milan), Constantin a sărbătorit nunta surorii sale vitrege, Constanția, cu împăratul Liciniu. Acolo s-a luat hotărârea ca să se dea libertate deplină creștinilor. O atitudine pro-creștină a lui Constantin se manifestase, cum am spus mai înainte, în 311, când Galeriu, cel mai mare persecutor al creștinilor, ginerele împăratului Dioclețian, s-a îmbolnăvit de un cancer teribil în zona abdomenului. Istoricul Eusebiu mărturisește că împăratul se umpluse de viermi, și din pricina mirosului greu nu se putea apropia nimeni de el. Cei din anturajul lui i-au spus că persecuția creștinilor ar putea fi motivul bolii sale grave. În această situație disperată, Galeriu dă un edict de toleranță pentru creștini. Ce spunea acest act? Li se acordă libertate creștinilor pentru a exista, cu obligația de a se ruga lui Dumnezeu pentru sănătatea împăratului și bunăstarea imperiului. Acest act a fost semnat de Galeriu ca împărat de Răsărit și de Constantin ca reprezentant al Apusului.
La Mediolanum se merge mai departe, în sensul că succesorul lui Galeriu din partea de răsărit a imperiului acceptă și el continuarea acestui gest față de creștini, contrasemnând edictul. Cei doi, Constantin și Liciniu, erau în relații bune în acea perioadă. Mai târziu, au intervenit rivalități între împărați, iar Liciniu și-a manifestat în cele din urmă convingerile sale păgâne, începând să-i persecute pe creștini. Chiar la noi, în Dobrogea, avem numeroși martiri care și-au vărsat sângele pentru Hristos în această vreme.
Primul act oficial prin care se acordă totală libertate de credință creștinilor
Cum a fost pus în aplicare edictul?
Textul edictului s-a trimis guvernatorilor din provincii. Ei aveau datoria să-l scrie pe tăblițe de bronz sau în piatră. Și s-au găsit fragmente. Lactanțiu, care se afla la Nicomedia, a copiat textul, iar după el, Eusebiu de Cezareea. Oamenii aceștia au trăit evenimentele respective, deci spusele lor au valabilitate incontestabilă.
Și mai e un lucru. Eusebiu de Cezareea a fost un mare cărturar, care s-a impus în timpul său. Cu ucenicia făcută la Cezareea Palestinei, la școala lui Origen, a avut ca mentor un profesor, Pamfil, continuator al operei lui Origen. Așa de mult l-a iubit Eusebiu pe Pamfil, încât nu se cunosc părinții primului, ci el a rămas în documente ca Eusebiu al lui Pamfil. Maestrul lui Eusebiu a murit martir. Autoritatea lui Eusebiu a fost deosebită. După Sinodul I Ecumenic, când acesta cocheta cu arienii, el a intrat mai mult în legătură cu împăratul Constantin. Nu e întâmplător că el, ca episcop de Cezareea, a primit comanda imperială de a face 50 de Biblii, scrise frumos, pe care Constantin le-a oferit ca dar bisericilor mai importante din imperiu. Această comandă s-a făcut la Cezareea, știindu-se tradiția de exegeză biblică existentă aici. Nu s-a păstrat în zilele noastre nici un exemplar din această comandă, dar există dovezi care atestă îndeplinirea poruncii împăratului.
Eusebiu a intrat în legătură mai apropiată cu Constantin. Deși la Sinodul I Ecumenic el a fost înfrânt, formula lui teologică nefiind agreată de episcopi, nu s-a revoltat și a devenit cu timpul un om cu acces la palat. El scrie că arătarea pe care a avut-o Constantin la Pons Milvius, de la Roma, i-a fost confirmată sub jurământ acestuia, după 25 de ani de la eveniment. Este o realitate pentru că tot ceea ce a urmat reprezintă fapte săvârșite în favoarea creștinilor. O dovedește și numismatica. O medalie mare de argint, emisă în anul 315, la Ticinum (Italia) îl înfățișează pe Constantin având pe coiful său semnul chrismei.
Apoi există monede de pe teritoriul Panoniei de Sud, din Siscia, cu însemne creștine pe ele. Toate datează dinainte de 325.
De asemenea, în scrisorile lui Constantin cel Mare către un guvernator pe nume Anullinus, din Cartagina, îi poruncește acestuia să acorde drepturi creștinilor și bani pentru bisericile de acolo. Cine nu dă crezare acestor fapte este orb.
Edictul de la Mediolanum prevedea libertatea de conștiință religioasă pentru toți cetățenii imperiului, fără deosebire. În ceea ce îi privește pe creștini, ei pot de acum să-și manifeste credința în care cred că se pot mântui. Și toate acestea vor contribui la consolidarea păcii și bunăstării în imperiu.
Creștinilor li se dădeau înapoi și bunurile confiscate, biserici, cimitire, imobile ale comunităților creștine. Prin aceste măsuri, Biserica devenea o instituție publică licită.
Mai târziu, după înlăturarea lui Liciniu, dispozițiile lui Constantin, publicate de Eusebiu, consemnau alte drepturi în favoarea creștinilor.
Edictul de la Mediolanum reprezintă astfel primul act oficial prin care se acordă totală libertate de credință creștinilor. Celelalte culte existente se mențin în continuare, dar nu mai sunt favorizate de împărat.
Constantin, un strălucit strateg și militar, și-a păstrat titlul de pontifex maximus, titulatură care a mai fost purtată până la împăratul Teodosie I de toți împărații. De ce? Imperiul era mai mult de jumătate păgân. Or, în acea vreme era imposibil ca un împărat creștin să domnească peste un imperiu cu tradiție păgână. Dar Constantin și-a ridicat dintre creștini mari demnitari și a sprijinit sub diferite forme credința creștină, care a devenit și credința lui.
Mulți îi reproșează că s-a botezat doar pe patul de moarte. Să ne amintim că mulți dintre marii sfinți ai Bisericii, Vasile, Grigorie de Nazianz, s-au botezat mai târziu. Se considera că ar fi bine dacă se poate să te botezi în râul Iordan, lucru dorit chiar de Constantin, care proiectase o campanie militară împotriva regelui Sapor al perșilor. Însă războiul nu a mai avut loc, Constantin botezându-se într-un orășel de lângă Nicomedia. (Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 10 02 2013)