Dragi tineri,
Cred că, între altele, tinereţea, vârsta pe care o aveţi, ar putea fi caracterizată de trei ipostaze care au legătură cu viaţa spirituală: o febrilă căutare a sensului, un imbold de a lega prietenii noi, şi o dorinţă de a progresa. Despre acestea doresc să vă împărtăşesc, cu sinceritate, câteva gânduri.
Când aveam vârsta voastră, am resimţit şi eu, în diverse forme, aceste imbolduri. La o vârstă fragedă citeam literatură de anticipaţie, despre extratereştri şi lumi imaginare, făceam desene cu roboţi şi nave spaţiale şi publicam mici schiţe cu subiect science-fiction. Pentru câţiva ani am fost rocker, ascultând iar şi iar trupe considerate celebre. O vreme am practicat artele marţiale şi yoga şi ani la rând am fost călăuzit în viaţa mea de liceu şi de facultate, de o dorinţă puternică de a înţelege lumea, frumuseţea cosmosului, tainele adâncului omenesc.
Prin zbaterile acestea repetate, prin încercările de a-mi găsi locul mă simt apropiat de tinerii care astăzi îşi caută drumul lor. Şi, judecând din perspectivele acelor căutări ale adolescenţei mele, văzându-vă aici, prezenţi la o întâlnire a tinerilor creştini, mă bucur pentru voi, şi pot spune că sunteţi în locul în care vă este maxim folositor să fiţi, în solul cel mai bun, în locul unde puteţi creşte cel mai bine, în Biserică.
Vorbind despre cele trei aspecte, vă propun să înţelegem împreună astăzi, că viaţa Bisericii este ambientul cel mai potrivit pe care îl poate găsi cineva în lumea aceasta, pentru dezvoltarea lui armonioasă. Aş vrea să fim convinşi că Biserica este locul cel mai înălţător dintre toate cele în care am putem fi.
Primul gând pe care vi-l împărtăşesc este despre căutarea sensului şi e legat de viaţa pe care o trăiţi, despre aceste încercări repetate ale adolescenţei sau tinereţii. Vă îndemn să urmăriţi pentru o zi sau pentru un ceas propria viaţă! Veţi descoperi că ceea ce faceţi vă face, adică deveniţi ceea ce trăiţi. Modul cum gândim, ceea ce simţim, felul cum alegem să reacţionăm în viaţa de toate zilele, toate acestea şi fiecare în parte ne zideşte sau ne poate dăuna.
De ce e importantă această constatare? Pentru că sunteţi la vârsta lui vreau, a lui pot, sau a lui vreau să pot. Este vârsta la care oamenii visează lucruri măreţe, vremea energiilor mari, gata să fie aruncate în luptă.
Desigur, aşa cum cred că aţi constatat deja, societatea în care trăim nu duce lipsă de oferte pentru care suntem invitaţi să trăim. Însă, aşa cum cred că aţi înţeles, deşi “toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (1 Corinteni 6, 12). Prin ochiul exigent al spiritualităţii, şlefuit de generaţii întregi de sfinţi, putem vedea desluşit în hăţişul de propuneri pe care ni le face lumea că:
- fericirea nu se traduce prin a avea, ci e legată de a dărui;
- devenirea nu se restrânge la realizarea unei cariere strălucite (Dacă vrem să ne edificăm, trebuie să trecem dincolo de orizontul profesional, să cultivăm mila şi bunătatea faţă de semeni. Acestea ne înfrumuseţează caracterul, în aspecte lăuntrice pe care munca pentru o carieră nu le poate acoperi);
- maturizarea nu se realizează experimentând mai mult decât alţii lucruri noi, ci se câştigă prin alegeri juste, prin decizii înţelepte care discern, între propunerile lumii, ocolind experienţele care stârnesc patimi şi alegându-le pe cele care ne zidesc sufleteşte;
- într-o lume interesată prea mult să crească încasări şi profit, de pe urma producţiilor ludice şi de divertisment, este vital să ne păzim simţurile, să ne îngrijim de curăţia minţii şi inimii. (Aţi verificat deja, în multe dintre împrejurările vieţii de până acum, că mâinile pot fi spălate cu mai multă uşurinţă decât mintea. De mizeria de pe mâini pot scăpa în câteva zeci de secunde. De amintirea unei imagini necuviincioase, pătrunsă în minte, nu pot scăpa uneori ani la rând. Şi nu voi găsi vreun detergent miraculos cu care să pot spăla mizeria informaţională din minte, şi nici vreun alt bandaj care să îmi vindece rana inimii, înafara lacrimilor pocăinţei. Sunt convins că, dacă vă cercetaţi o clipă, veţi descoperi că şi acest lucru l-aţi trăit cumva, în fiecare zi sau perioadă de post, în fiecare zi de miercuri sau vineri de peste an, când aţi experiat sprinteneala spiritului eliberat de materia lumii şi de poftele stârnite de ea.)
Aşadar, dacă sunteţi convinşi că ceea ce facem ne face, adică devenim ceea ce trăim, veţi vedea repede că fiecare clipă de viaţa capătă un alt preţ. Aşa putem înţelege că sensurile pentru care trăim pot fi mai înalte, că viaţa este foarte preţioasă, pentru că puteţi face imens de multe lucruri bune cu voi, cu alţii şi pentru alţii, în fiecare zi.
Şi, dacă în vreun moment din viaţă aţi simţit nevoia unui sens, atunci ştiţi deja că sensul pe care îl căutăm, cel pentru care vrem să trăim, nu cuprinde doar datele cunoaşterii ci şi viaţa. În sensul pentru care trăiesc trebuie să fiu cuprins şi eu, şi familia mea, şi străbunicii mei, şi viaţa lor, şi dragostea mea pentru ei, şi moartea lor. Însă un astfel de sens cuprinzător nu-mi stă la dispoziţie în cele oferite de lume. Mulţi gânditori vechi şi noi au constatat aceasta: lumea nu ne poate împlini căutările referitoare la sensul vieţii. De fapt, ea îşi primeşte sensurile de la noi. Iar sensul pe care îl căutăm se împlineşte într-o legătură tot mai strânsă a vieţii cu semenii, în comuniune cu Dumnezeu. Iar aceasta este viaţa Bisericii, trăită în comunitatea parohială unde îi regăsesc pe toţi cei dragi mie, pe cei vii şi pe cei decedaţi, adormiţi în Domnul.
Dacă aţi adâncit o clipă textele Sfintelor Evanghelii, despre viaţa şi cuvintele lui Hristos, şi dacă aţi citit puţin din vieţile sfinţilor, aţi verificat-o întrucâtva în propria viaţă, că niciun sens nu le poate cuprinde pe toate aşa cum o face Persoana lui Hristos, cu Viaţa şi cu Jertfa Lui, cu Tainele pe care le săvârşim în Biserica Lui. El este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Întru El este viaţă şi Viaţa Lui este Lumina oamenilor (Ioan 1, 4), o lumină pe care întunericul nu o va cuprinde (Ioan 1, 5).
Şi dacă aveţi prieteni care încă nu au resimţit imbodul de a căuta un sens, mulţi filosofi, cercetători, cosmologi, medici, artişti, poeţi stau mărturie, printr-o diversitate copleşitoare de experienţe, că în căutările sale, omul nu poate trăi fără un sens.
Al doilea gând: la această frumoasă vârstă manifestaţi dorinţa de a lega prietenii noi, şi o anumită uşurinţă de a vă apropia de cei de vârsta voastră. Vă remarcaţi uşor prin dezinvoltură, prin francheţe. Sunt convins că cei care se implică în viaţa parohiei în mod real, au constatat deja că în ea se pot împlini, în mod minunat. În fiecare parohie fiind, oricare dintre voi se află deja într-o mare prietenie, parte dintr-o mare familie. Fraţi şi surori fiind, întru acelaşi Botez al Domnul, părtaşi aceluiaşi Trup şi Sânge al Lui, cu toţii suntem deja uniţi de El, în aceeaşi credinţă şi în El, într-o familie largă în care îi cuprindem şi pe cei apropiaţi şi pe cei îndepărtaţi, şi pe cei ce au trecut din lumea aceasta. Frăţietatea aceasta cuprinde şi lumea românească, istoria şi spiritualitatea ei, şi familia mai largă a creştinilor, legându-se şi de marii sfinţi ai lumii, de cei care în vremuri grele sau luminoase, au sfinţit şi luminat lumea uneori cu sângele lor, alteori cu învăţătura lor, alteori cu bunătatea şi milostivirea lor.
Prin participarea noastră la această imensă familie a credinţei în Hristos, conştientizăm că purtăm în noi o rădăcină veche şi că suntem vlăstarele unui popor creştin, având datoria de a cinsti cum se cuvine pe sfinţii, eroii şi strămoşii noştri, în fiecare duminică, în fiecare sărbătoare. Numai în experienţa religioasă de felul acesta, ajungem să cuprindem holistic întreaga lume, simţindu-ne responsabili pentru fiecare semen, făcându-ne încăpători pentru fiecare om. În comunitatea parohială, noi cultivăm o nouă postură spirituală a conştiinţei, pe care niciunde altundeva nu o putem exersa: conştiinţa deschisă către viaţa semenilor creaţi după chipul lui Dumnezeu, putinţa de a purta de grijă fiecărui om, generozitatea de a-i dori binele, dispoziţia pentru ajutorarea tuturor.
Şi, dacă aveţi prieteni care încă nu au resimţit bucuria aceasta, care nu au trăit lărgirea aceasta luminoasă a sufletului lor, rugaţi-vă pentru ei.
Spuneţi-le că astăzi lumea ştiinţifică deţine numeroase dovezi experimentale despre faptul că în mijlocul unei comunităţi de credinţă omul este mai puternic în faţa depresiei şi anxietăţii, este mai sănătos din punct de vedere medical şi îşi cultivă mai lesne inteligenţa spirituală.
E adevărat, ne pot uni idei, idealuri, sau valori, dar nimic nu ne uneşte mai mult şi mai trainic decât o face Hristos Domnul. Ne poate uni, întrucâtva, şi o carte, şi o operă de artă, şi viaţa unui om pe care îl admirăm împreună, pentru realizările lui. Însă acestea nu sunt neapărat forme ale unităţii care să mă pregătească şi pentru dragostea şi jertfa mea pentru celălalt. Hristos nu ne aduce împreună, unul lângă altul, într-o idee sau într-un crez comun, aşa cum ar putea să o facă o operă de artă sau o carte bună. Hristos ne aduce în stare de a trăi unul pentru altul, şi împreună pentru El, în lumina Cuvintelor şi faptelor Lui, călăuziţi de harul divin şi întăriţi de Jerfta Lui. Numai cu El, şi în Prietenia pe care ne-o arată Dumnezeu-Fiul noi putem fi prietenii oamenilor, îmbrăţişându-i cu îmbrăţişarea Lui. Numai în El, unitatea dintre noi poate trece dincolo de timp şi dincolo de moarte.
Al treilea gând vizează dorinţa de a progresa, de a înainta pe drumul devenirii. Tinerii simt mereu această dorinţă şi vor să îi dea curs în modul cel mai concret. Ei bine, dacă aţi participat cu prietenii voştri la o activitate voluntară sau la o slujbă comună, în parohia unde sunteţi, aţi descoperit deja că viaţă parohială poate fi locul unei exersării continue pentru oricare dintre credincioşi. Comunitatea parohiei, cu prietenii şi cunoscuţii ei, realizează, pentru cel dornic să se implice în ajutorarea semenilor, cea mai extinsă tabără de antrenament spiritual. Locul unde el poate exersa cel mai mult virtuţile, unde poate cultiva caracterul, unde poate dezvolta generozitatea.
Venind din diverse locuri din România şi alte ţări şi întâlnindu-vă unii cu alţii, v-aţi convins de faptul că, într-un mod minunat, tinerii care iubesc viaţa creştină seamănă între ei şi se împrietenesc repede. Şi, deşi arată diferit, şi chiar au unele preocupări diferite, ei colaborează firesc, trăiesc o bucurie de a ajuta, o hărnicie în a face binele.
În Biserica lui Hristos, ajutând pe oameni, înţelegem că nu e deajuns să ştii şi cu atât mai mult, nu e deajuns doar să ai. Mult mai important e să fii, să pui tot ceea ce ştii şi ceea ce ai în slujba semenilor şi spre slava lui Dumnezeu, Izvorul bucuriei veşnice.
Totuşi, dacă unii dintre prietenii voştri cred că modul acesta de viaţă nu este cel dezirabil, astăzi există multe cercetări medicale care le pot da de gândit. Arii noi de explorare medicală au scos deja la iveală, de mai multe decenii, că întrajutorarea, compasiunea, generozitatea sunt mai sănătoase şi pentru cel ce primeşte şi pentru cel ce dăruieşte. Astăzi e dovedit că având valori înalte în care credem, suntem mai puternici în faţa suferinţei, mai rezistenţi în faţa tentaţiilor plăcerii şi consumului, suntem mai tari în faţa morţii. Cu cât sunt mai înalte valorile în care credem, cu atât autocontrolul, voinţa sunt mai fortificate.
Într-adevăr, multe constatări afirmă astăzi că fără o experienţă spirituală ce decurge din credinţă, omul nu poate introduce o ordine în poftele sale, ca să se salveze pe sine dintr-un mod de viaţă defect. Fără o orientare spirituală autentică a vieţii nici lumea nu poate fi slavată din risipă şi poluare, din conflict şi idniferenţă, din consumul egoist la care am adus-o prin întâietatea acordată propriilor plăceri egoiste. Prin nicio reglementare juridică, şi cu nicio lege din lumea aceasta, alta decât legea duhovnicească a interiorităţii omeneşti, nu putem instaura la nivel planetar şi comunitar cumpătarea şi compasiunea ca mod de viaţă.
Toate acestea sunt posibile în viaţa religioasă, şi prin excelenţă în Biserică, pentru că Ea este a lui Hristos: Omul care L-a iubit şi îl iubeşte desăvârşit pe Dumnezeu şi Dumnezeul care ne-a arătat cel mai desluşit iubirea Sfintei Treimi pentru noi. Hrisos s-a oferit pe Sine ca lumină a vieţii, unindu-ne pe toţi, în mod tainic, în Biserica Lui, în această familie cuprinzătoare a credinţei în El ca loc al devenirii noastre.
