CUVNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae:
Duminica a douăzeci și doua după Rusalii (Bogatul nemilostiv) (Luca 16, 19-31)
În creștinism există două concepții despre Dumnezeu, una ce vine din Biblie și care aparține vieții și experienței creștine și alta ce vine din filosofia greacă. Prima Îl prezintă pe Dumnezeu ca Dumnezeul Cel viu, plin de interes și grijă pentru umanitate. A doua Îl prezintă pe Dumnezeu ca nemișcat și de nemișcat. Ortodoxia Răsăriteană a făcut mari eforturi pentru a combina și armoniza cele două concepții. A căutat să concilieze ambele moduri de gândire despre Dumnezeu prin intermediul învățăturii despre firea și energiile divine, afirmând că, în vreme ce, prin firea Sa, Dumnezeu rămâne nemișcat, El iese (se manifestă) în exterior prin energiile Sale.
Aceasta înseamnă că ne gândim la Dumnezeu într-un mod personal chiar dacă o persoană trăiește deodată pe mai multe trepte. O mamă, de exemplu, când se joacă cu copilul ei, se coboară la nivelul copilului neîncetând să rămână în continuare un adult; la fel și Dumnezeu: atunci când intră în relație cu lumea rămâne, în același timp, dincolo de lume sau deasupra ei. Astăzi, teologia apuseană încearcă și ea să treacă de concepția care Îl prezintă pe Dumnezeu ca esență nemișcată, dar, câteodată, precum la Tillich de exemplu1, se îndreaptă spre cealaltă extremă și-L vede pe Dumnezeu numai într-un proces de devenire sau de mișcare. Vom încerca să împăcăm, pe de-o parte, neschimbabilitatea lui Dumnezeu, și caracterul Său de Persoană vie, pe de alta, urmând Sfântului Grigorie Palama, marele teolog bizantin din secolul al XIV-lea, căutând să scoatem în evidență legătura dintre veșnicia lui Dumnezeu și viața noastră umană în timp.
Veșnicia nu poate fi pur și simplu o substanță neschimbabilă, nu poate fi ca o lege veșnică cu subzistență de sine. O asemenea veșnicie nu poate fi una inepuizabilă, dar faptul că este inepuizabilă vine din interioritatea ei, care e una a unei Existențe personale. Veșnicia trebuie să includă o dimensiune interioară și o libertate a voinței. Numai așa poate fi inepuizabilă, un izvor de noutate continuă. Dacă ne gândim la veșnicia lui Dumnezeu pur și simplu, în termenii rațiunii pure sau în cei ai unei substanțe veșnice, atunci nu vom avea o imagine reală a veșniciei, ci una eronată. Veșnicia trebuie să fie plinătate de viață și, de aceea, adevărata veșnicie trebuie să fie veșnicia lui Dumnezeu, El fiind perceput ca Subiect real și veșnic Același cu Sine, dar Care în același timp este Izvorul unei varietăți infinite de manifestări. Dar adevărata viață personală există numai acolo unde există comuniune, și nu se poate vorbi de plinătate a vieții fără plinătatea comuniunii. De aceea, plinătatea vieții dăinuie numai în comuniune desăvârșită între subiecte sau persoane desăvârșite. Astfel că adevărata veșnicie este aceea a Sfintei Treimi. Treimea Persoanelor este atât plinătatea comuniunii, cât și cea a veșniciei. Sfânta Treime rămâne veșnic neschimbabilă în iubirea Ei, dar iubirea Sa este plinătate a vieții și de aceea deține un potențial nelimitat de manifestări și lucrări.
Veșnicia este viață, iar viața este mișcare. A avut dreptate Karl Barth când a zis că ceea ce este simplu nemișcat și de nemișcat este mort și, dacă Dumnezeu este în întregime nemișcat, atunci a fi Dumnezeu înseamnă a fi mort! Dar tipul de mișcare care este întotdeauna același – mișcarea automată a unei mașini – este de asemenea mort. Adevăratul sens al veșniciei nu poate fi aflat decât în comuniune între Persoane veșnice a Căror iubire este inepuizabilă. Și cel ce se împărtășește de această comuniune interpersonală primește întru sine viață veșnică. „Aceasta este viața veșnică, să Te cunoască pe Tine singurul și adevăratul Dumnezeu și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis”. Inepuizabila viață a lui Dumnezeu ca fiind Comuniune de Persoane nu se poate reduce la grija de un lucru sau altul sau de împărtășirea de oarecare gânduri. Viața veșnică a subiectivității desăvârșite nu depinde de realitățile finite, ci dimpotrivă, aceste realități finite depind de veșnicia lui Dumnezeu. Viața subiectivității eterne a lui Dumnezeu trebuie să fie plinătate nepieritoare. Ea se întemeiază pe dragostea către Persoane de o plenitudine egală; se poate spune astfel că este o viață veșnică, inepuizabilă. Ea implică o relație cu celălalt care răspunde cu o iubire asemănătoare. Persoanele dumnezeiești Se iubesc cu o iubire veșnic inepuizabilă proprie Lor, Se iubesc Una pe Alta ca parteneri într-o desăvârșită reciprocitate sau o împărtășire comună. Este o continuă mișcare care trece de la una la alta într-un schimb reciproc al aceleiași eterne și desăvârșite iubiri.
Înțeleasă în acest adevăr – ca fiind comuniune personală de viață – veșnicia nu trebuie văzută la antipodul sau opusă timpului. Veșnicia lui Dumnezeu, ca viață în propria-i plenitudine, ca iubire veșnică și desăvârșită între Persoane ce stau într-o unire desăvârșită, poartă cu sine posibilitatea timpului. Timpul, pe de altă parte, poartă cu sine posibilitatea veșniciei, care se poate realiza în comuniune cu Dumnezeu prin harul Său; din acest motiv, Dumnezeu poate intra într-o relație iubitoare cu ființele temporale. Trebuie subliniat faptul că această actualizare a veșniciei în timp are loc întotdeauna prin harul lui Dumnezeu; pentru că numai Dumnezeu ne-a făcut capabili de a-I răspunde chemării Sale, El fiind Acela Care ne face oferta dragostei Sale. Așadar, El este Acela care ne-a dat această legătură cu veșnicia, iar în comuniune cu El noi putem dobândi veșnicia.
Iubirea este un dar al unuia către altul, respectiv așteptarea întoarcerii depline a acelui dar de la celălalt ca răspuns la iubirea lui. Numai într-un răspuns imediat și desăvârșit ofertei de iubire dintre cei doi, iubirea este deplin împlinită, iar comuniunea desăvârșită este atinsă. Timpul este de fapt intervalul de așteptare pentru răspuns la chemare. Ca atare, timpul reprezintă o distanță spirituală dintre persoane, în vreme ce veșnicia este mai presus de orice distanță sau separație. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune următoarele: „Taina Cincizecimii este astfel unirea întreolaltă a celor aflați sub providența lui Dumnezeu Însuși. Cum am spune, unirea naturii noastre cu Cuvântul lui Dumnezeu, prin lucrarea bunătății lui Dumnezeu, este o unire în care nu mai există timp sau devenire.”
În interiorul Sfintei Treimi, intervalul de așteptare pentru răspuns este redus la nimic, deoarece darul unei Persoane către Cealaltă este imediat. Iubirea dumnezeiască dintre Cele Trei Persoane este astfel veșnic desăvârșită. În crearea altora ca parteneri ai iubirii Sale trinitare, Dumnezeu a văzut că în starea de ființe create ei nu pot răspunde în același mod, ci numai într-un mod mărginit sau limitat. Pentru ei, răspunsul implică libertatea voinței, efort și progres. Răspunsul nostru uman nu poate constitui chiar de la început o dăruire totală a noastră, la fel de imediată și de promptă ca și oferta de iubire a lui Dumnezeu pentru noi. Din acest motiv, Dumnezeu Își revarsă dragostea Sa pe măsura progresului nostru și a capacității noastre de a răspunde. De aceea, Dumnezeu Se comunică treptat astfel încât și noi să învățăm a răspunde pe măsura progresului realizat la un moment dat.
Această mișcare treptată, înceată, ca răspuns către Dumnezeu este echivalentă cu timpul. Iar Dumnezeu este întotdeauna gata să ne ajute a crește spre veșnicia desăvârșitului și imediatului răspuns la iubirea pe care El ne-o oferă. Pe măsură ce ne îndreptăm spre veșnicie, Dumnezeu Însuși ni Se alătură în timp, împărtășind nădejdea cu care călătorim prin lucrarea energiilor Sale sau prin relația Sa cu noi.
Aceasta se întâmplă deoarece, în oferirea iubirii Sale, El primește și trăiește liber limitarea; putem vedea aceasta în toată istoria mântuirii așa cum s-a realizat ea în timp. Dumnezeu Își trăiește deplin veșnicia în relațiile trinitare, și aceeași veșnicie o trăiește și atunci când, ieșind din Sine, Se întâlnește în timp cu noi. Aceasta e chenoza, coborârea lui Dumnezeu în timp și spațiu, acceptată liber de către El de dragul creației Sale și trăită simultan cu veșnicia vieții Trinitare.
Dar aceasta implică și necesitatea răspunsului nostru, nu numai în viața temporală, ci și în relația noastră cu veșnicia, de unde ne vine această ofertă. Dumnezeu așteaptă cu mare răbdare întoarcerea noastră spre El, așteaptă să ne trezim la înțelegerea iubirii pe care ne-o oferă. Însă, în același timp, se împărtășește bucuros de desăvârșita lipsă a intervalului sau șovăielii în schimbul reciproc de iubire dintre Persoanele Sfintei Treimi. Ceea ce înalță paradoxul relațiilor lui Dumnezeu cu noi este că bucuria iubirii supranaturale din Treime este sporită pe măsura așteptării lui Dumnezeu pentru răspunsul făpturilor Sale – sau este micșorată din pricina încetinelii cu care vine acest răspuns. „Iată stau la ușă și bat, dacă cineva Îmi va deschide voi intra și voi cina cu El.”
Acesta reprezintă intervalul de așteptare dintre bătaia la ușa noastră și clipa când noi o vom deschide larg pe aceasta. Timpul implică și libertatea omului, dar și marele respect pe care Dumnezeu îl are pentru creaturile Sale; Dumnezeu nu intră cu forța în inima omului. Unirea cu Dumnezeu se poate realiza numai prin răspunsul nostru liber la oferta Sa de iubire; iată de ce Dumnezeu ne lasă timp; și pentru respectul pe care El îl are pentru om, acest timp este trăit atât de Dumnezeu, cât și de om. Cu alte cuvinte, Dumnezeu – așteptând răspunsul nostru – trăiește în timp fără să uite sau să-Și părăsească veșnicia, în vreme ce noi, atunci când nu Îi ascultăm glasul, trăim un timp fără conștiința veșniciei. Nu putem afirma că, atunci când nu auzim glasul lui Dumnezeu, ori optăm să nu-I răspundem, noi așteptăm pur și simplu; de fapt, noi „așteptăm” tot felul de lucruri, și prin urmare trăim scufundați cu desăvârșire în timp. Dar atunci când ceea ce se așteaptă este un eveniment de o importanță personală foarte mare, devenim mai conștienți de trecerea timpului. Iar această așteptare a unui eveniment important e însoțită întotdeauna de o bucurie care inundă sufletul, înlăturând de la el plictiseala. Cea mai intensă așteptare, cea mai mare dorință dintre toate, este iubirea necondiționată a unei alte persoane.
Astfel, noi putem trăi veșnicia prin nădejde, prin anticipare, iar aceasta ne umple de bucurie debordantă, astfel că nu mai suntem conștienți de trecerea timpului. Dumnezeu e cu noi în această așteptare întru nădejde datorită iubirii Sale pentru persoanele umane. El face totul pentru ca acest răspuns să fie posibil; spre deosebire de noi, El nu se descurajează niciodată și nici nu-Și îndreaptă atenția către celălalt în detrimentul nostru sau către lucruri neimportante, așa cum o facem noi. Vederea lui Dumnezeu se întinde până spre plinătatea viitorului îndepărtat, până spre viața ce va să vină și din această pricină este mult mai răbdător față de noi și rămâne în fericirea Sa chiar dacă lucrurile nu și-au ajuns scopul, El nu-Și pierde nădejdea așa cum o facem noi.
Pentru că dorește ca noi să ne sporim continuu iubirea noastră față de El, Dumnezeu ne împărtășește permanent prin diferitele Lui acte sau lucrări, energiile Sale dumnezeiești care ne întăresc în creșterea noastră spre un răspuns desăvârșit. În acest sens, se poate vorbi de Dumnezeu în istorie – „în devenire”, cum s-ar spune – în lucrările Lui îndreptate direct spre noi. El „avansează” împreună cu noi către ceea ce urmează să devenim. Dar, cu noi, procesul de devenire nu se referă doar la un interval care ne separă de unirea deplină cu Dumnezeu, nu are în vedere doar o simplă călătorie către El. Datorită faptului că simțim o creștere continuă de-a lungul călătoriei prin atmosfera iubitoare a prezenței Sale, putem spune că timpul este și el umplut progresiv cu o conștiință tot mai mare a veșniciei. Iar Dumnezeu, prin faptul că așteaptă cu nădejde răspunsul omului, aduce2 veșnicia în timp. Dar nici intervalul dintre chemarea (oferta) lui Dumnezeu și răspunsul omului nu trebuie neapărat să fie redus treptat. Ființele umane pot răspunde rapid – și sunt unele care chiar răspund foarte rapid – dar altele dezamăgesc așteptarea Lui: „Ierusalime, Ierusalime…, de câte ori nu am vrut să-i adun pe fiii tăi așa cum își adună cloșca puii sub aripi, dar voi nu ați vrut” (Mt. 23, 37).
Dumnezeu vestește cele ale viitorului prin proorocii Săi, iar aceasta arată că lucrările Lui trebuie înțelese în și prin timp, chiar dacă El Se plasează deasupra lui. Omul e mișcat de Dumnezeu în interiorul lui prin chemarea pe care Acesta i-o adresează, chiar dacă răspunsul lui e întrucâtva ezitant. Dumnezeu e ca un mare pod de legătură ce acoperă intervalul dintre oferta Sa și răspunsul omului, dintre eternitate și timp, și astfel, omul se simte în timp apropiindu-se din ce în ce mai mult de veșnicie. Numai atunci când omul ignoră, sau dă uitării cu totul oferta lui Dumnezeu, devenind totalmente nesimțitor la aceasta – atunci când nu mai are nici o intenție de a răspunde la ea -, numai atunci se poate spune că este cu desăvârșire pierdut, ca unul care a renunțat la această mișcare spre veșnicie. Dumnezeu face lucrătoare această veșnicie prin aceea că ne ajută să trecem peste distanța temporală dintre noi și El și dintre noi și alții. Iubirea lui Dumnezeu lucrătoare în timp este plină de iubire deoarece este din veșnicie, și acest lucru este ceea ce o face așa puternică. Lucrând în timp, ea ne ridică dincolo de timp.
Ori de câte ori oamenii simt iubirea lui Dumnezeu și îi răspund într-o oarecare măsură, ei trăiesc în veșnicie. Cu adevărat, într-un anumit fel, ori de câte ori trăiesc în dragoste unii cu alții, ei trăiesc în veșnicie. Această înțelegere a timpului care se mișcă/îndreaptă către veșnicie ne ajută să înțelegem mai bine motivul pentru care noi ne concentrăm atenția întotdeauna spre viitor, căutând în permanență să descoperim ceea ce nu a mai fost descoperit, să ajungem în cele din urmă la ceea ce nu am atins deplin în această viață. Timpul semnifică faptul neodihnei noastre, neputința de a ne odihni în actuala stare de lucruri, faptul că ne îndreptăm întotdeauna către acea stare în care ne vom putea odihni deplin în Dumnezeu. Timpul ne arată că ne găsim suspendați deasupra abisului nimicniciei. Iată de ce ne străduim neîncetat să înțelegem cine suntem și ce este în jurul nostru. Nu putem înțelege pe deplin sensul lucrurilor în această viață temporală. Momentul actual este întotdeauna un moment care se extinde în nădejdea unui alt timp. Nu este numai un moment actual. „Nu avem aici cetate stătătoare”3, adică, cum s-ar spune, un „prezent”, în sensul cel mai larg al cuvântului. Numai Dumnezeu, plinătatea ființei, are acest prezent veșnic. Prin timp, ne mișcăm către un răspuns tot mai deplin către Dumnezeu, către oferta iubirii Sale, iar Dumnezeu ne atrage către adevărata noastră existență. Din acest motiv trebuie să privim dincolo de acest moment prezent, lucrând în el pentru viitor, pentru a găsi în veșnicie adevărata noastră existență. Lăsând în urmă celelalte lucruri, ne îndreptăm cu toată ființa către cele ce vor să fie. Ceea ce se află în acest prezent temporal suferă o moarte treptată.
Timpul e ca o distanță dintre cele două capete ale unui pod. E aici ceva ambiguu, nesigur. Avem de-a face cu o mișcare fie în direcția morții, fie în cea a plinătății vieții. Este o fugă din Egipt ce trece prin pustiul Sinai și care se îndreaptă către Canaan; e fuga lui Lot din Sodoma spre un alt loc, trecând printr-o țară în care nu poate rămâne. A rămâne pe loc înseamnă a muri; trebuie să continuăm să mergem, ignorând această stare amenințată de moarte, încredințați că vom găsi plinătatea vieții. Practic, aceasta înseamnă că nu mai trăim pentru noi înșine, ci pentru Cel pe Care Îl vom găsi numai dacă vom muri față de noi (dacă ne vom lepăda de noi înșine). Acceptăm pierderea unei vieți amăgitoare pentru a găsi adevărata viață; aceasta înseamnă să biruiești moartea prin moarte. Dar numai când această acceptare a morții față de noi înșine va fi același lucru cu viața pentru Persoana supremă a lui Dumnezeu, numai atunci această moarte ne va duce la adevărata viață. „Cel ce va voi să-și scape viața o va pierde. Și cel ce-și va pierde viața pentru Mine o va găsi.” Sfântul Chiril al Alexandriei spune: „Nu ne putem prezenta în fața lui Dumnezeu decât în stare de jertfă”, de moarte voluntară față de noi înșine.
Pe de altă parte, persoana care iese din sine doar pentru a acumula tot mai multe lucruri nu avansează către viață, ci către moarte. Folosindu-și timpul numai pentru a se arăta pe sine în prim plan, își întărește propriul egoism. Un asemenea timp, plin de sinele cuiva, nu este propriu-zis timp, pentru că nu se mai constituie ca un interval ce separă persoanele umane, cu atât mai puțin persoanele umane de Persoana divină. Timpul pe care îl trăim în egoism, departe de Dumnezeu, este doar un timp părelnic, deoarece nu-l folosim pentru a ieși din noi spre o altă persoană. Timpul care nu este altceva decât un interval dintre o persoană și lucrurile de obținut, sau dintre el și celelalte persoane considerate ca obiecte de exploatat sau de uz personal, nu poate fi sub nici o formă considerat timp; este pur și simplu o goană în pustiul propriului suflet către moartea totală.
Timpul nu e lipsit de o oarecare realitate, iar când este înțeles ca un interval în care persoanele se întâlnesc una cu alta și, în cele din urmă, cu Persoana lui Dumnezeu, atunci, în acest caz, timpul este pozitiv și creator. Timpul este real și creator atunci când o persoană avansează, în călătoria ei prin timp, către o unire a vieții sale cu ceilalți și cu viața nesfârșită a lui Dumnezeu. Timpul este o mișcare reală a persoanei umane spre ceva de dincolo de ea cu scopul de a reduce distanța dintre ea și Dumnezeu. Numai trecerea prin timp, considerată ca o adevărată călătorie, ne poate duce în veșnicie – și nu încercând să scăpăm de timp – pentru aceea că trecem prin acest interval numai în măsura în care ne unim în iubire cu Persoana supremă a lui Dumnezeu. Atâta timp cât rămânem închiși în noi înșine, Dumnezeu Se depărtează de la noi, pentru că și noi ne îndepărtăm de alți oameni neputând intra în comuniune personală cu ei. Nu putem intra în comuniune deplină cu Dumnezeu în această viață din pricină că păcatul ne trage înapoi. Nu mă pot întâlni cu Persoana supremă a lui Dumnezeu decât prin persoana aproapelui meu, și dacă nu-L pot găsi pe Dumnezeu în și prin persoana aproapelui, nu-l voi putea descoperi cu adevărat nici pe aproapele meu. Dacă nu L-am găsit pe Dumnezeu în el, nu voi descoperi nici realitatea mereu nouă și profundă din aproapele meu, anume aceea care mă ajută să ies din mine însumi și-mi dă viață. În acest mod, a călători dincolo de timp spre veșnicie nu e de natură să ne scoată din zona relațiilor interpersonale. Această concepție o întâlnim în platonism sau în diferite concepții filosofice despre veșnicie.
Nu pot crește într-o comuniune personală cu altul dacă acesta nu mi se dăruiește liber, fără să fie constrâns, împins sau obligat în oarecare fel de mine sau de alții. Numai între persoane poate exista acest dar al vieții desăvârșit, reciproc și liber. Ne îndreptăm unul spre altul în dragoste. Dar nu avem puterea să ne dăruim total celuilalt decât dacă el ne-a invitat deja să o facem. De aceea spune Sfântul Chiril al Alexandriei că nu ne putem prezenta la Tatăl decât în stare de jertfă, atunci când Hristos este în noi și jertfa Lui e lucrătoare în noi. (…)
*Dumitru Stăniloae, Timp și veșnicie, Convent of the Incarnation, SLG Press, Fairacress, Oxford, Copyright Sisters of the love of God, Printed and bound by Will Print, Oxford, England, 1971. (Titlul și sublinierile din text aparțin redacției „Ziarului Lumina”).
(Cuvânt teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 3 noiembrie 2013)