Un proverb provenit, se pare, din viața monahală, ca expresie a ascultării de părintele duhovnic, proprie mediului călugăresc, este acesta: „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească”. Această zicală conține un mare adevăr, căci niciodată nu vom greși și nu vom suporta consecințele greșelii noastre, dacă, în probleme pe care nu le cunoaștem, vom întreba pe cei mai pricepuți decât noi. Numai semidoctul și cel mândru sau îngâmfat nu întreabă niciodată, socotind că le știu pe toate. Toți avem nevoie să întrebăm în diferite momente ale vieții, pentru ca activitatea noastră să se desfășoare normal și, mai ales, să nu greșim. Lucrul acesta este foarte firesc, normal și necesar în viața duhovnicească, și în mod special în relația dintre duhovnic și penitent.
În această privință, trebuie să accentuăm câteva aspecte ale prezenței și lucrării duhovnicului în viața duhovnicească. În primul rând, este necesar să spunem că fiecare creștin trebuie să-și aibă duhovnicul său, cu care să fie în legătură permanentă, la care trebuie să se spovedească, la soroacele îndătinate sau ori de câte ori simte nevoia, și căruia trebuie să i se adreseze atunci când frământările sale și întrebările rămân fără răspuns. De obicei, credincioșii din parohii își aleg ca duhovnici pe preoții din parohiile lor, ceea ce este un lucru firesc. Se recomandă ca persoanele căsătorite, cu familie și copii, să se spovedească la preoții de mir din parohii, și mai puțin la preoții duhovnici proveniți din mediul monahal sau din mănăstiri, întrucât primii sunt mai familiarizați cu problemele familiale, cu creșterea și educarea copiilor, cu greutățile și aspectele vieții sociale, sunt mai la îndemâna credincioșilor, sunt părinții duhovnicești ai credincioșilor și mai bine familiarizați cu noțiunea iconomiei, deși nu neglijează nici pe cea a acriviei în aplicarea canoanelor.
Mai multe detalii în „Ziarul Lumina”.
