Parohia poartă chipul lucrării preotului. În această „oglindă“ se reflectă, credem, cel mai fidel, ceea ce spunea în 1992 Petre Ţuţea: „Mă mişc între Dumnezeu şi neamul din care fac parte. În afară de aceşti termeni, nu văd nimic semnificativ între cer şi pământ“. Românul credincios „se mişcă“ pe această verticală semnificativă a existenţei, rânduindu-şi viaţa comunională după chipul şi asemănarea lucrării păstorului. Este ceea ce am înţeles şi noi în Parohia Pietriceaua, din Protopopiatul Câmpina, Arhiepiscopia Bucureştilor.
Uneori, mai presus de lucrurile mari, remarcabile, pe care le face un preot într-o parohie de ţară, un detaliu, aparent nesemnificativ al nevoirii, dă măsura, dimensiunea reală, vie, ziditoare, a profunzimii întregii lui slujiri. La Pietriceaua, acest detaliu se numeşte… cărare! Cărare, la propriu, dar şi cale. Sens al devenirii, al mântuirii prin credinţă. Rezultat al muncii de cateheză pe care o face preotul comunităţii.
Mai multe informaţii în Ziarul Lumina.
