Călugării care se roagă întru respirarea sfinților

Într-unul din poemele sale creștine, Gavriil Stiharu spune: „Mănăstire†¦ sfinții respiră/ prin rugile călugărilor”. Recitind aceste versuri, după un scurt popas făcut în această iarnă la Mănăstirea Sitaru-Balamuci, județul Ilfov, din Arhiepiscopia Bucureștilor, ni s-a luminat întru înțelegere râvna călugărului de a ajunge grabnic la chilie, dând astfel sens nebănuit drumului de întoarcere din lume acasă. Așa am tălmăcit noi mărturisirea părintelui stareț Natanail, care ne-a vorbit despre acest fel de drum.

Pentru orășeanul contemporan, secătuit uneori de vlagă din cauza coroziunii nemiloase a haosului urban, o fugă la o mănăstire echivalează cu o bine venită întremare, echilibrare a funcțiilor vitale și limpezire a minții. Și dacă se întâmplă ca această mănăstire să respire întru respirarea sfinților chiar într-un rest al vechilor codri ai Vlăsiei, el, orășeanul, se poate considera un fericit. Căci se face parte, deopotrivă, în taină și istorie, reintegrându-se firesc în sensul suișului vieții omului, născut între pământ și cer.

Este un sentiment reconfortant, trăit și conștientizat din plin și de noi, în rama de chiciură geroasă, scobită în peretele zilei, la Mănăstirea Sitaru-Balamuci, din comuna Grădiștea, județul Ilfov.

Istorii, legendă, sfinți și călugări

Un drum înghețat, decupat în albul imaculat al câmpului, te duce scurt, peste o apă, aproape perpendicular, în inima unei păduri, coborâtă aici direct dintr-un basm al lui Andersen. În față, o poartă. Dincolo de ea, printre mesteceni și brazi, o neasemuită biserică, ziduri și chilii ce seamănă cu un palat de cleștar.

Aici, în fața porții, se pune punct tărâmului lumesc. Dincolo de ea, se întrupează taina.

Între aceste ziduri, timpul a făcut un popas mai lung, adunând la un loc legende, date concrete, întâmplări, domni și domnițe, boieri, sihaștri, călugări, fresce și sfinți, toți laolaltă alcătuind istoria acestui loc sfânt care, pe scurt, sună așa: cândva, prin secolul al XVI-lea, sihaștrii din adâncul Codrilor Vlăsiei au ridicat pe o movilă din mijlocul apelor Ialomiței o bisericuță de lemn cu hramul „Sfântul Nicolae”. După un timp, s-a dărâmat. Apoi, la 1627, marele vornic și logofăt Jupân Papa Greceanu, străbunicul Sfântului Constantin Brâncoveanu, a zidit cu doamna sa Elena biserică de piatră și chilii. Voievodul Leon Tomșa vorbea într-un hrisov din 15 aprilie 1631 despre ea. Dar mai înainte de aceasta, pe la 1548, se năștea legenda domniței Mușa, din neamul Sabaților din Greci care, întorcându-se acasă din târgul Bucureștilor, a fost înghițită de apele învolburate și revărsate ale Ialomiței. În amintirea tragicei ei dispariții, sătenii au denumit locul „Valea unde s-a înecat Mușa”. Oamenii au tot rostogolit numele, transformându-l în Valea Mușii, Valea Musii, apoi Balamusii, pentru ca să ajungă în zilele noastre Balamuci.

În 1632, Matei Basarab confiscă averile Grecenilor și transformă Mănăstirea Balamuci în schit al Mănăstirii Sărindar, ambele închinate mai târziu Mănăstirii Paterias din Rumelia, de unde au venit călugări greci. În secolul al XVIII-lea, un război pustiește mănăstirea, care va fi refăcută în 1751 de jupân Gheorghe Greceanu. Un an mai târziu, preotul Dima din Brașov împreună cu ucenicii săi îmbracă într-o frescă uluitoare biserica, dându-i aici, în sudul țării, dimensiunea inegalabilului în care a fost înveșmântat Voronețul moldav.

Alte și alte restriști întunecă vremurile, dar și istoria mănăstirii care s-a ruinat, a fost transformată în temniță, pentru a se reface mai vie, mai strălucitoare, gata să primească deodată cu sfinții și călugări rugători, fie de la Căldărușani, fie de la Chițcani, din Basarabia ocupată, fie din alte așezăminte.

Cu mari eforturi și jertfe, în perioada comunistă mănăstirea a rezistat, pentru ca după decembrie 1989 să strălucească și să lumineze din plin veacul ce va să vie.

Îndemn la nădejde și meditație

E greu să cuprinzi în câteva rânduri acest răstimp găzduit atâtea veacuri între zidurile Mănăstirii Sitaru, cum de altfel este imposibil a vorbi cuprinzător și mulțumitor despre pictura ei maiestuoasă care, privind-o, te înalță vindecător, conștientizându-ți limitele între cele două dimensiuni ale existenței: cea umană și cea cosmică. Înconjurat de această frescă, te simți integrat în lumina cerului, parte a lumii curate zidită de Creator în începuturi.

Dar dacă despre sfinții și îngerii de pe pereți, întrupați în var curat, albit în vâlvătaia focului, cuvintele nu-ți ajung, trei scene mici, pictate pe arcul ușii de la intrare te țintuiesc în meditație și limpezire: scena sufletelor drepților ținute de mâna veșnic ocrotitoare a Domnului într-un scutec, scena din dreapta, cu proorocul Iona ieșit din burta chitului, precum încercăm noi să evadăm din pântecele veacului nostru, și scena din stânga, cu pomul Raiului, în care se pregustă veșnicia.

Dar ceea ce ne lămurește sensul nebănuit al drumului pe care tocmai veniserăm aici sunt gândurile părintelui ieromonah Natanail, starețul mănăstirii, care, printre cele spuse despre obște, slujbe, trecut, prezent și speranță, ne-a mărturisit următoarele:

„De aici, din mănăstire, lumea pe care o vedem este una care aleargă mai mult după lucrurile materiale decât după cele duhovnicești. O lume îndreptată către alt țel decât spre cel care ne este hărăzit: Împărăția lui Dumnezeu. Scopul adevărat al omului este să ajungă acolo. Să fie aproape de Creator. Să urmeze sfaturile evanghelice lăsate de Hristos prin ucenicii Săi. Lumea pe care o vedem noi însă s-a îndepărtat mult de Dumnezeu. Dar să trăim cu nădejde.

Noi mai ieșim uneori din mănăstire, când trebuie neapărat să o facem. Mergem dintr-o lume spre o altă lume. Și asta ne bulversează. Când plecăm, trăim o agitație. Știi că te întâlnești cu fel de fel de ispite, caractere, oameni care nu au nici un fel de legătură cu viața duhovnicească pe care o trăim aici. Simți cu sufletul că lumea de dincolo de zidurile mănăstirii e un fel de haos.

Când ne întoarcem acasă, vrând-nevrând, venim încărcați de acest duh lumesc. Ne bucurăm nespus însă că aici putem ieși din el, lepădându-l, revenind în logica lui Dumnezeu. În grădina Lui, în împărăția Lui, că mănăstirea este o împărăție a lui Dumnezeu. Intrăm astfel într-o rânduială, într-o liniște. Simțim că am scăpat de o povară, de lucrurile negative cu care ne încărcăm”.

Și așa am înțeles noi sensul drumului de întoarcere al călugărului, dar și tâlcul adânc al versurilor poetului Gavriil Stiharu, care spune: „Mănăstire†¦ sfinții respiră/ prin rugile călugărilor”, gândind că graba părinților care se întorc acasă înseamnă rugăciune, respirare salvatoare pentru sfinți.

(Articol publicat în Ziarul Lumina din 5 februarie 2013, apărut sub semnătura lui Dumitru Manolache)

Comentarii Facebook


Știri recente