Calendar Ortodox, 26 septembrie

†) Mutarea la Domnul a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan era născut în Betsaida Galileei, fiu al lui Zevedeu, care era pescar, şi al Salomeei. Ioan avea un frate numit Iacob. Pe când Zevedeu pescuia odată la Marea Tiberiadei cu fiii săi, a venit Iisus şi, stând pe ţărm, a chemat pe fiii lui Zevedeu, zicând: „Iacob şi Ioan, veniţi după Mine şi vă voi face pe voi pescari de oameni” (Matei 4, 19).

Deci, îndată, lăsând ei pe tatăl lor în corabie, au mers după Iisus. Acest Ioan a fost, mai întâi, ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul şi învăţase de la acela să creadă în Iisus, că El este Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii.

Şi aşa, cunoscându-L pe Iisus, împreună cu Andrei, au vorbit amândoi, pentru prima dată cu Domnul. Sfântul Ioan Evanghelistul a fost unul din cei doisprezece ucenici, aleşi de Iisus, şi era cel mai tânăr dintre ei.

Drept aceea, tradiţia Bisericii arată că el a trăit până în jurul anului 100. Sfântul Ioan era unul din Apostolii cei mai apropiaţi şi mai iubiţi ai Domnului Iisus, încât, în Evanghelia sa, el se numeşte „ucenicul pe care îl iubea Iisus” (Ioan 21, 20), întrucât Mântuitorul Hristos, cu Care se înrudea, îi preţuia dorirea după cele cereşti, ataşamentul, ascultarea şi râvna de a se păstra feciorelnic.

Este ucenicul care la Cină s-a rezemat pe pieptul Domnului şi aşa s-a adăpat din Tainele lui Hristos. El este singurul Apostol care a mers cu Iisus până pe Golgota, marele martor credincios care a scris Evanghelia a patra.

Este ucenicul căruia Domnul, când era răstignit pe Cruce, i-a încredinţat pe Preacurata Sa Maică, iar, după Învierea şi Înălţarea Domnului la cer, Ioan era unul din stâlpii Bisericii lui Hristos, împreună cu Petru şi cu Iacov, ruda Domnului.

La rândul ei, Tradiţia Bisericii ne dă ştirea că, după Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Apostol Ioan a mers la Efes, în Asia Mică, propovăduind credinţa creştină, apoi, din porunca împăratului Domiţian (81-96), „Apostolul iubirii” a fost surghiunit în insula Patmos şi acolo a vieţuit multă vreme.

Tot acolo a scris Evanghelia sa, cele trei Epistole şi cartea Apocalipsei. Apoi, murind Domiţian şi venind împărat Nerva (96-98), Sfântul Ioan s-a întors la Efes şi, aşezând episcopi şi preoţi, i-a învăţat să păzească toate câte le-au auzit de la el şi să ducă pe oameni la Hristos.

Fericitul Ieronim istoriseşte că Sfântul Ioan, ajuns la adânci bătrâneţi, la vârsta neputinţelor, cerea să fie dus la toate adunările creştinilor şi, în loc de lungi cuvântări, se mulţumea să repete mereu: „Fiilor, iubiţi-vă unii pe alţii.

Aceasta este porunca Domnului. Împliniţi-o şi este de-ajuns”. Sfântul Ioan s-a mutat la Domnul în al treilea an al împărăţiei lui Traian (98-117), în Efes. Tradiţia Bisericii arată că, la scurt timp după îngroparea sa, trupul nu i-a fost găsit în mormânt, astfel încât există credinţa că el a fost mutat în chip minunat la cer, de unde va veni ca martor al celei de a doua veniri a lui Hristos, alături de Ilie şi Enoh.

De aceea, pomenirea sa din 26 septembrie se numeşte Mutarea Sfântului Ioan. În 8 mai, Biserica cinsteşte pomenirea semnului minunat care avea loc în fiecare an la Efes: cu puterea lui Hristos, din mormântul Sfântului Ioan ieşea o pulbere albă, pe care creştinii din acele locuri o numeau „mana” şi cu aceea credincioşii se tămăduiau de toate neputinţele, slăvind pe Dumnezeu şi pe Ioan, Apostolul lui Hristos.

Acest semn, dăruit de Dumnezeu, a avut loc în fiecare an până la cotropirea Efesului de către necredincioşi şi până la nimicirea creştinilor din acele locuri.

Pentru înălţimea învăţăturilor înfăţişate în scrierile sale, insuflate de Duhul Sfânt, Evanghelistul Ioan mai este numit Cuvântătorul de Dumnezeu sau Bogoslovul, adică Teologul.

Pentru rugăciunile Apostolului Tău Ioan, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Troparul Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, glasul al 2-lea:

Apostole al lui Hristos Dumnezeu, iubite, grăbeşte de izbăveşte pe poporul cel fără de răspuns, că te primeşte, când cazi către Dânsul, Cel ce te-a primit când te-ai rezemat pe pieptul Lui. Pe Acesta roagă-L, de Dumnezeu cuvântătorule, ca norul vrăjmaşilor cel pus asupra noastră să-l risipească, cerându-ne nouă pace şi mare milă.

Sfântul Domnitor Neagoe Basarab

A fost vlăstar domnesc, născut într-o familie evlavioasă. Tatăl său era din neamul Basarabilor, iar mama sa, temătoare de Dumnezeu, era din familia Craioveştilor. Neagoe a fost unul dintre cei patru copii ai părinţilor săi.

Înrâurit de credinţa mamei sale, el a deprins din fragedă vârstă învăţăturile mântuitoare şi virtuţile creştine. Mănăstirea Bistriţa Vâlcii, ctitorie a străbunicilor săi, a devenit şcoală duhovnicească pentru evlaviosul Neagoe. Voia lui Dumnezeu a făcut ca în acele vremuri la Mănăstirea Bistriţa să fie retras marele între patriarhi, Sfântul Nifon al Constantinopolului, chemat în Ţara Românească pe la anul 1502, de voievodul Radu cel Mare pentru a reorganiza şi întări viaţa bisericească.

De la Sfântul Ierarh Nifon, Neagoe a deprins taina rugăciunii isihaste, evlavia şi trezvia sufletului, învăţătura şi înţelepciunea Evangheliei lui Hristos, dobândind înaltă sporire duhovnicească.

Înzestrat cu o adâncă putere de cunoaştere, el şi-a agonisit mai toată ştiinţa şi cultura teologică a vremii sale. De aceea, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în anul 1512, iubitorul de Hristos, Neagoe a fost chemat la vrednicia de Domnitor şi Voievod al Ţării Româneşti, deşi el a refuzat această cinste cu smerite cuvinte: ,,Puneţi pe altul pe care-l veţi vrea dimpreună şi cu sfatul nostru, iar pe mine mă iertaţi, că nu voi fi”.

Poporul însă, cunoscând vrednicia lui, l-a rugat să primească dregătoria, şi numai după multe stăruinţe fericitul Neagoe, după spusele cronicarilor, ,,se plecă glasului lor şi luă coroana şi sceptrul a toată Ţara Românească. Şi îndată făcu judecată şi dreptate între oameni”.

Domnia Sfântului a fost un răstimp de linişte şi prosperitate, într-o vreme când greutăţile apăsau asupra ţării şi asupra Bisericii Ortodoxe din Balcani. Pentru ca toate să fie lucrate după voia Domnului, Sfântul Neagoe a iubit pacea, precum spuneau cronicile: ,,Cu toţi vecinii a fost împăcat”.

Sfântul Voievod Neagoe Basarab, în credinţă şi iubire de Dumnezeu, în dreptate şi smerenie, cinstind pomenirea învăţătorului său, Sfântul Ierarh Nifon, a adus în Ţara Românească sfintele sale moaşte de la Mănăstirea Dionisiu din Muntele Athos, împăcându-l în chip minunat cu prigonitorul său, Radu cel Mare.

Sfântul Neagoe a rămas în amintirea poporului român şi a tradiţiei ortodoxe prin scrierea sa, intitulată Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Ea este un ,,testament duhovnicesc, pedagogic, filosofic şi enciclopedic” şi, în acelaşi timp, o adevărată culegere de sfaturi creştine, scripturistice şi patristice.

Dar nu numai aceste învăţături ni le-a lăsat moştenire măritul voievod, ci şi multe mănăstiri, biserici şi aşezăminte în ţara peste care a domnit timp de nouă ani, între care cea mai strălucită este Mănăstirea Argeşului, pe care Gavriil, Protul Sfântului Munte din acea vreme, a numit-o pentru măreţia ei ,,Sionul Românesc”.

Pentru marea sa dărnicie, domnitorul Neagoe Basarab a fost socotit de toată lumea urmaşul împăraţilor mărinimoşi ai Imperiului Bizantin, iar în această calitate a ajutat toate popoarele ortodoxe aflate sub stăpânirea semilunei, plătindu-le datoriile, reparând multe mănăstiri şi biserici şi înzestrându-le cu cele necesare.

În ziua de 15 ale lunii septembrie, anul mântuirii 1521, Sfântul Voievod Neagoe Basarab s-a mutat la veşnicele locaşuri ale lui Dumnezeu, unde a primit cununa cea neveştejită a slavei Sale.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Troparul Sf. Voievod Neagoe Basarab (audio)
Domnitor preaînțelept între căpeteniile neamului românesc, mare ctitor de lăcașuri sfinte, prietenul Sfinților Părinți, luminat dascăl iubitor de pace, Negoe Voievodule roagă-L pe Hristos Dumnezeu să mânuiască sufletele noaste.

Dreptul Ghedeon

Este cel care, mai înainte să se întâmple, a văzut Naşterea lui Hristos, prin roua de pe lână.

Sfânta Cuvioasă Platonida de la Argeș

Sfânta Platonida s-a născut la anul 1485 și a primit din botez numele de Milița. Ea făcea parte din familia despoților sârbi Brancovici, care au dat mulți sfinți Bisericii Sârbe, între care despotul Ștefan și soția sa, Anghelina, și fiii lor, Ioan și mitropolitul Maxim, care a păstorit o vreme și în Țara Românească.

Din aceeași familie avea să răsară, în Transilvania, Sfântul Mitropolit Sava, Mărturisitorul dreptei credințe. Milița a primit o creștere aleasă și a învățat științele vremii sale, iar părinții i-au insuflat iubire pentru Biserică și pentru Ortodoxie, povățuind-o să-și trăiască viața cu smerenie și credință în Dumnezeu. Milița a fost cunoscută și cu numele Despina, care însemna Doamnă sau fiică de despot.

Deoarece Serbia căzuse sub otomani, iar familia Brancovici se afla sub stăpânirea regelui Ungariei, Milița a venit în Țara Românească împreună cu unchiul ei, ieromonahul Maxim, și cu bunica sa, Anghelina. În anul 1505, Milița s-a căsătorit cu Neagoe Basarab, cel ce avea să ajungă, în 1512, domn al Țării Românești.

S-a spus despre ea că era „unul dintre cele mai curate chipuri de doamne române, foarte evlavioasă, iubind, ca și Neagoe, clădirile, juvaerele, cărțile prețioase; bună soție și duioasă mamă, ea nu-și dezmințea neamul înalt din care se cobora”. Și-a sprijinit soțul în lucrările sale de ridicare a unor lăcașuri sfinte și de alinare a celor săraci și greu încercați din popor.

Se păstrează tradiția că, la zidirea Mănăstirii Curtea de Argeș, terminându-se banii din vistierie și lucrarea nefiind isprăvită, Doamna Milița și-a vândut din averea și din bijuteriile sale pentru a se desăvârși și împodobi casa lui Dumnezeu. De asemenea, a susținut împodobirea Mănăstirilor Bistrița și Vieroș. Tot ea a dăruit unor sfinte lăcașuri din Țara Românească, dar și din Serbia și Muntele Athos, unele veșminte și acoperăminte care se păstrează până astăzi, lucrate cu multă măiestrie.

Doamna Despina Milița a fost mamă a orfanilor și scăparea celor apăsați. Îi cerceta pe cei bolnavi, îi hrănea pe cei flămânzi și adesea ieșea în taină din palatul domnesc pentru a duce alinare celor întristați.

A născut și crescut în dreapta credință pe cei șase prunci ai săi: trei băieți și trei fete. Pe fiul cel mare, Teodosie, care era pregătit să urmeze la domnie, Despina l-a povățuit prin pilda vieții și prin cuvinte de îndemn, iar soțul ei a scris cunoscuta lucrare: Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie, în care tânărul moștenitor era sfătuit să urmeze o viață de virtute, plăcută lui Dumnezeu, și să aducă pace și bunăstarea poporului.

În septembrie 1521, după moartea iubitului ei soț, Sfântul Neagoe, pe care l-a plâns cu post și rugăciune, Despina Milița ajuns regentă a țării, când fiul lor Teodosie a fost uns domn, deși era foarte tânăr. Acesta însă a murit în anul următor. Alungată de vitregia vremurilor, ea s-a retras pentru o vreme în Transilvania, la Sibiu, pentru ocrotirea celor două fete care i-au rămas în viață, Stana și Ruxandra.

Răbdând multe dureri, tulburări și pierderea celor dragi, ea a înțeles că lumea este umbră și vis. De aceea, arzând de dorul Celui Preaiubit, Hristos Domnul, și-a închinat viața slujirii Lui și s-a îmbrăcat în chipul îngeresc, luând schima monahală cu numele Platonida în obștea monahală a Schitului Ostrov, pe care ea însăși l-a ctitorit, viețuind în aspre nevoințe, în pace și rugăciunea necontenită a inimii, după pilda bunicii sale, Sfânta Anghelina a Serbiei.

Plină de Duhul lui Dumnezeu, Cuvioasa Platonida petrecea nopțile în priveghere, iar zilele în lucrare, cercetând pe celelalte surori și întărindu-le prin cuvântul blând și pilda vieții sale.

A rămas neobosită în slujire, nelipsind de la pravilă și liturghii, deși trupul ei era slăbit de osteneli. La adânci bătrâneți, a fost cuprinsă de o boală molipsitoare și, întru răbdare și rugăciune, și-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului Hristos, în ziua de 30 ianuarie 1554, iar trupul i-a fost așezat cu cinste în Mănăstirea de la Curtea de Argeș, pe care a ctitorit-o împreună cu soțul său, Sfântul Voievod Neagoe Basarab.

A fost pomenită de generațiile următoare ca o binefăcătoare a neamului românesc și rugătoare înaintea lui Dumnezeu. Binecredinciosul domnitor Matei Basarab o amintea în hrisoavele sale ca luminata și întru fericire răposata străbuna noastră, Doamna Despina, iar poporul i-a păstrat amintirea cu evlavie din neam în neam.

Pentru ale ei sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Troparul, glasul al 8-lea:

Îndreptătoare a monahiilor și pildă de smerenie te-ai arătat, Cuvioasă Maică Platonida, că prin post și rugăciune ai plăcut lui Hristos, cu harul Duhului Sfânt fiind împodobită. Pentru aceasta, acum roagă-te Preasfintei Treimi, împreună cu Sfântul Voievod Neagoe Basarab, să se mântuiască sufletele noastre.

Mineiul mai menționează la această dată și pomenirea Sf. Mc. Hira.