Calendar Ortodox, 26 aprilie

Soborul Sfintelor Femei Românce

În duminica a treia după Paști, săvârșim pomenirea Soborului Sfintelor Românce

În această zi, în a treia duminică după Paști, când prăznuim sărbătoarea Sfintelor Femei Mironosițe, cele dintâi martore ale Învierii lui Hristos, Biserica Ortodoxă Română a rânduit ca să fie cinstite și toate sfintele femei de neam român sau cele care, deși de alt neam, s-au nevoit pe pământul țării noastre: mucenițe, monahii, soții, mame, vlăstare domnești sau femei simple din popor, cunoscute sau necunoscute, precum și sfintele femei ale căror moaște se află în România.

Cinstim astăzi, cu aleasă bucurie, ceata mucenițelor străromânce și românce, cunoscute sau necunoscute, care și-au dat viața mărturisind credința în Mântuitorul Hristos. Astfel, pomenim cu laude pe Sfânta Muceniță Maxima din Singidunum (Belgrad) (†304), care, pentru credința în Hristos, a primit moarte martirică împreună cu soțul ei, Sfântul Mucenic Montanus preotul, amândoi fiind înecați în râul Sava, în timpul persecuțiilor împăratului Dioclețian; pe Sfânta Muceniță Anastasia din Sirmium (Mitrovița) (†304), care, în timpul persecuțiilor aceluiași împărat roman, a fost arsă pentru credința în Hristos; pe Sfintele Mucenițe Ana, Ala, Larisa, Moico, Mamica, Virgo și Animais din Goția (Dacia) (†370), care, după ce au refuzat să se lepede de credința lor, au fost arse de vii în biserica în care erau adunate la rugăciune, împreună cu alți 19 Sfinți Mucenici, la porunca regelui goților, Iungurih; și pe Sfânta Cuvioasă Muceniță Evloghia de la Samurcășești (1908-1949), care, predicând prin satele dunărene, a fost prinsă, în satul Ulmeni din județul Călărași, de huligani comuniști, care au bătut-o cumplit, încredințându-și astfel sufletul Mirelui Hristos.

Prăznuim astăzi și ceata monahiilor românce, cunoscute și necunoscute, care s-au rugat și s-au nevoit în mănăstiri, în pustii și în peșteri, în desăvârșită smerenie. Astfel, o cinstim pe Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla (sec. XVII-XVIII), mare pustnică isihastă, care s-a nevoit aspru în peștera din Munții Sihlei, neștiută de nimeni; pe Sfânta Cuvioasă Mavra de pe Ceahlău (sec. XVII-XVIII), care a ajuns la mare sporire duhovnicească, fiind povățuitoare pentru multe maici care au ales să viețuiască pustnicește pe Ceahlău, în locul ce se cheamă astăzi „Poiana Maicilor”; pe Sfintele Cuvioase Nazaria (1697-1814) și Olimpiada (1757-1842) de la Văratec, ucenicele Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț care au reorganizat viața de obște a maicilor din Moldova după rânduiala isihastă; pe Sfânta Cuvioasă Filofteia de la Pasărea (†1833), mama Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, care, viețuind în familie, a crescut patru copii, iar apoi, după moarte soțului, s-a retras la mănăstire, ajungând la mare sporire duhovnicească; pe Sfânta Cuvioasă Matrona de la Hurezi (1852-1939), care în desăvârșită smerenie a viețuit, fiind împodobită de Dumnezeu cu darul rugăciunii și al înainte-vederii; pe Sfânta Cuvioasă Filotimia de la Râmeț (1896-1989), mama Sfântului Cuvios Dometie cel Milostiv, care a viețuit sub povățuirea fiului ei, iar după adormire, sufletul ei s-a înălțat ca un serafim la cer, precum a mărturisit Sfântul Cuvios Porfirie Cavsocalivitul; pe Sfânta Cuvioasă Antonina de la Tismana (1923-2011), care a dobândit de la Dumnezeu, prin evlavia și smerenia ei, darul rugăciunii inimii și al îmblânzirii animalelor sălbatice; și pe Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea (1970-2014), care a pustnicit în Munții Giumalău (Bucovina), primind de la Dumnezeu harisma rugăciunii neîncetate și darul facerii de minuni.

Tot astăzi aducem laudă femeilor vlăstare domnești care au slujit poporul cu înțelepciune, viețuind după Evanghelia lui Hristos. Astfel, cinstim cu evlavie pe Sfânta Cuvioasă Teofana Basarab (sec. XIV), fiica domnitorului Basarab I Întemeietorul, care a condus cu înțelepciune poporul bulgar alături de soțul ei, țarul Ivan Alexandru, apoi, mai târziu, a îmbrățișat viața monahală sub povățuirea Sfântului Teodosie Isihastul; pe Sfânta Cuvioasă Platonida de la Argeș (1487-1554), soția Sfântului Voievod Neagoe Basarab, care, după moartea lui, a primit tunderea în monahism în Schitul Ostrov, având deosebită râvnă în ajutorarea sfintelor lăcașuri; pe Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu (†1729), care, trecând prin încercări cumplite, pierzându-și soțul și pe cei patru fii, martirizați în 15 august 1714 la Constantinopol, a primit cu încredere în Dumnezeu toate suferințele, asemănându-se astfel Dreptului Iov celui mult-răbdător; și pe Sfânta Cuvioasă Elisabeta (Safta) Brâncoveanu (1776-1857), care, prin lucrarea ei filantropică, a sprijinit mănăstiri și biserici și a construit un spital în care mulți și-au aflat vindecarea, iar, după moartea soțului ei, marele ban Grigore Brâncoveanu, a primit tunderea în schima cea mare la Mănăstirea Văratec, având multă râvnă spre nevoințele duhovnicești.

Aducem alese cântări de cinstire astăzi și femeilor ortodoxe, care și-au sfințit viața prin smerenie și fapte plăcute lui Dumnezeu. Astfel, prăznuim cu evlavie pe Sfânta Anastasia Șaguna (1785-1836), mama Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, care s-a străduit ca cei trei copii ai săi să fie crescuți în credința ortodoxă, în ciuda prozelitismului catolic din Ungaria; pe Sfânta Magdalena de la Mălainița (Serbia) (1895-1962), care, prin ger, furtună și arșiță, suferindă fiind, străbătea un drum lung până la biserică, spre a citi și a cânta la strană, ținând aprinsă candela credinței în timpul prigoanei comuniste; pe Sfânta Olimpia (Olimpiada) din Farcașa (1880-1967), mama Sfântului Cuvios Petroniu de la Prodromu, care a crescut opt copii, în inimile cărora a sădit din pruncie dragostea de Dumnezeu și de oameni, fiind împodobită cu multe virtuți; și pe Sfânta Mărturisitoare Blandina de la Iași (1906-1971), care nu s-a lepădat de Hristos nici în fața autorităților sovietice comuniste ce au deportat-o în Siberia pentru 15 ani, nici în fața propriului fiu, care a izgonit-o din casa lui, răbdând toate cu încredere în mila lui Dumnezeu.

De asemenea, aducem cinstire astăzi și sfintelor femei care, deși s-au născut în afara României, au fost asimilate de conștiința populară ca sfinte românce, întrucât ocrotesc de secole pământul românesc prin moaștelor lor. Astfel, aducem laudă Sfintei Mucenițe Tatiana de la Craiova (†225), care s-a născut la Roma și, mărturisind pe Hristos, după multe chinuri, a fost decapitată; Sfintei Mari Mucenițe Chiriachi de la Huși (282- 303), care s-a născut în Nicomidia (Asia Mică) și, pătimind chinuri grele pentru credința în Hristos Dumnezeu în timpul împăratului Dioclețian, și-a încredințat sufletul în mâinile lui Dumnezeu; Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași (sec. XI), care s-a născut în Epivata Traciei aproape de Constantinopol și, nevoindu-se în viața pustnicească, a dobândit de la Hristos darul facerii de minuni; Sfintei Mucenițe Filofteia de la Argeș (1206-1218), care a viețuit aproape de Târnovo în Bulgaria și, fiind cuprinsă de dragostea față de Hristos și de oameni, împărțea celor săraci din hrana tatălui său, iar acela, văzând-o, uitând de dragostea părintească, a aruncat cu un topor spre ea, copila primind astfel cununa muceniciei. Dimpreună cu acestea, aducem cinstire și tuturor celorlalte sfinte femei de neam român, cunoscute și necunoscute, care au luminat și sfințit poporul nostru cu viețuirea lor sfântă.

Pentru ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Duminica Mironosițelor

În această zi, a treia Duminicii după Paști, prăznuim sărbătoarea Sfintelor femei Mironosițe. Facem încă și pomenirea Iui Iosif din Arimateea, care era ucenic în ascuns al Domnului, și a lui Nicodim ucenicul, care venise noaptea la Mântuitorul.

Dintre toți aceștia, femeile Mironosițe sunt martorii nemincinoși și cei dintâi ai învierii, iar Iosif și Nicodim, ai înmormântării: adică ai faptelor care sunt pentru credința noastră cele mai de seamă și cele mai cuprinzătoare.

Nicodim, pentru că nu avusese aceleași simțăminte cu iudeii, a fost dat afară îndată din sinagogă; iar Iosif, după îngroparea trupului Domnului, a fost aruncat de iudei într-o prăpastie, de unde a fost scos cu putere dum­nezeiască și a fost dus în Arimateea, care era locul său de naștere. Hristos, după ce a înviat, S-a arătat lui Iosif, care se afla în lanțuri, și l-a încredințat și mai mult despre taina învierii. Și cu toate că a suferit multe din partea iudeilor, nu a răbdat să treacă sub tăcere cele cu privire la taina învierii, ci a învățat cu îndrăzneală, pe toți, cele întâmplate. Se spune, astfel, că tot acest Nicodim, cel dintâi, ar fi făcut cunoscut, în scris, cu de-amănuntul, cele cu privire la Patimile lui Hristos și cele cu privire la înviere, ca unul care făcea parte din sinagogă, și care cunoștea cu de-amănuntul sfaturile și judecățile iudeilor, și, într-un singur cuvânt, toate. Și, din pricina aceasta, precum am zis, ca martori nemincinoși ai înmormântării, au fost așezați laolaltă cu femeile care au mărturisit învierea, după cea dintâi încredințare a Tomii; căci aceea s-a rân­duit mai înainte, ca una care a avut loc, după cum se știe, la opt zile.

Aceste femei au mărturisit cele dintâi învierea și au vestit-o Ucenicilor. Căci se cuvenea ca aceea, care căzuse mai întâi sub păcat și care moștenise blestemul, să vadă mai întâi învierea și să audă bucuria, ea însăși, care auzise mai întâi blestemul: „întru dureri vei naște fii”. Ele s-au numit Mironosițe, deoarece Iosif și Nicodim, îngropând, Vineri, prea în grabă, trupul Domnului, fiindcă Paștile băteau la ușă și era mare ziua acelei Sâmbete, ei, deși îl unseseră cu miruri, după obiceiul iudeilor, totuși nu făcuseră lucrul așa cum se cuvenea. Că ei puseseră numai aloc și smirnă, și înfășurându-L cu giulgiu, îl așezaseră în mormânt.

Pentru aceasta, femeile Mironosițe, având, ca niște ucenițe, dragoste fierbinte pentru Hristos, cumpărând miruri de mult preț, au venit noaptea la mormânt, atât de frica iudeilor, cât și din pricina obiceiului, ca să-L plângă și să-L ungă cu miresme în zorii zilei și să împlinească atunci, ceea ce nu se putuse face, din pricina grabei, la îngropare. Iar dacă au ajuns ele la mormânt, aleasă arătare au văzut: Doi îngeri strălucitori șezând înăuntrul mormântului și altul pe piatră. După aceea au văzut pe Hristos și î I s-au închinat. Magdalena, însă, luându-L drept grădinar, L-a întrebat unde a dus trupul lui Hristos.

Mironosițe au fost multe dar, Evangheliștii făcând amintire numai de cele mai însemnate, trecând cu vederea pe celelalte. Acestea erau: mai întâi de toate Maria Magdalena, din care Hristos alungase șapte demoni și care, după învierea Domnului, ducându-se la Roma, după cum se spune, a dat unei morți neașteptate pe Pilat și pe arhierei, istorisind cezarului Tiberiu cele făcute de aceia împotriva lui Hristos. Mai târziu ea a murit în Efes și a fost înmormântată de Ioan Teologul; iar sfintele ei moaște au fost aduse în Constantinopol de preaînțeleptul Leon.

A doua Mironosiță a fost Salomeea, fiica lui Iosif Logodnicul, care a avut soț pe Zevedei, din care s-au născut Ioan Evanghelistul și Iacov. Că Iosif a avut patru fii: Iacov, numit cel mic, Iosi, Simon și Iuda, și trei fiice: Estera, Tamara și Salomeea lui Zevedei. Astfel, când auzi vorbindu-se în Evanghelie de Maria, mama lui Iacov cei mic și a lui Iosi, să te gândești că aceea este Născătoarea de Dumnezeu; că Născătoarea de Dumnezeu se socotește maică a copiilor Iui Iosif. De aci se poate înțelege că Ioan Evan­ghelistul este nepot de soră al lui Hristos.

A treia dintre Mironosițe este Ioana, femeia lui Huza, care era ispravnic și iconom al casei împăratului Irod. A patra Mironosiță este Maria și a cincea Marta, surorile lui Lazăr; a șasea, Maria lui Cleopa și a șaptea, Suzana. Au mai fost încă și multe altele, care, după cum istorisește dumnezeiescul Luca, slujeau lui Hristos și Ucenicilor Lui, din avutul lor.

Deci, Biserica lui Dumnezeu a primit să prăznuiască, după Sfântul Apostol Toma, și pe acestea, ca pe cele ce au propovăduit învierea, și au adus multe mărturii pentru credința noastră, întru încredințarea și dovedirea lămurită a învierii lui Hristos, ca pe unele care au văzut cele dintâi pe Hristos înviat din morți și au propovăduit tuturor învățătura cea mântuitoare și au petrecut viața întru Hristos, în cel mai bun chip și precum se cuvenea unor femei, care au fost ucenițe ale lui Hristos.

(Penticostar, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1999)

Sfinții Chiril, Chindeu și Tasie

Au suferit moarte martirică în vremea împăratului Dioclețian, în cetatea Axiopolis de lângă Cernavodă, respectiv Durostorum.

Din cei care au pătimit aici, Chiril, Chindeu şi Tasie, ale căror nume sunt pomenite într-o inscripţie descoperită în anul 1947, sunt cei mai cunoscuţi.

Sfântul Chiril era cinstit în Axiopolis, având cinci zile de sărbătoare. Era fie un martir local, fie că numai suferise aici pentru Hristos, probabil într-o zi de 26 aprilie. Se crede că pe mormântul lui s-ar fi ridicat o biserică, ale cărei ruine se mai văd şi azi.

La fel stau lucrurile şi în cazul lui Chindeu, un sfânt local, probabil un daco-roman.

După cum aflăm din volumul Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi Daco romani şi Români, în privinţa lui Tasie, mulţi istorici socotesc că este una şi aceeaşi persoană cu ostaşul martir Dasius, despre care „actul său martiric” arată că ar fi pătimit în cetatea Durostorum, în ziua de 20 noiembrie 304. Aceşti istorici cred că el ar fi suferit martiriul la Axiopolis, iar mai târziu i-au fost aşezate moaştele, pentru o vreme, în Durostorum.

Din actul său martiric, aflăm multe lucruri interesante în legătură cu pătimirea sa. Era soldat în armata romană, tocmai în vremea persecuţiilor lui Diocleţian. Era pe atunci foarte răspândită sărbătoarea „saturnaliilor”, în cinstea zeului grec Cronos, numit de romani Saturn, zeul timpului. Cu acest prilej, se obişnuia să se aleagă un soldat, prin tragere la sorţi, ca „rege al saturnaliilor”, care era îmbrăcat „într-o haină împărătească, după asemănarea lui Cronos însuşi”, având dreptul ca, timp de 30 de zile, să-şi permită orice fapte „nelegiuite şi ruşinoase”, precum şi felurite „plăceri diavoleşti”.

După încheierea acestor zile, în ziua propriu-zisă a sărbătorii, se sfârşea însă şi viaţa lui, căci el urma să fie adus jertfă lui Cronos şi ucis cu săbiile. S-a întâmplat ca să fie ales, prin tragere la sorţi, în vederea sărbătoririi lui Cronos, tocmai soldatul creştin Dasius. „Aprins de râvnă sfântă”, după cum mărturiseşte actul său martiric, şi-a dat seama că după acele zile de petreceri deşarte şi trecătoare, „va fi aruncat în focul cel veşnic”, încât Dasius şi-a zis: „Este mai bine pentru mine să sufăr puţinele chinuri şi munci, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, iar după moarte să moştenesc viaţa cea veşnică, împreună cu toţi sfinţii”.

Drept aceea, în ziua rânduită pentru începutul sărbătorii, Dasius le-a spus celorlalţi soldaţi că este creştin şi că preferă să fie adus el însuşi ca jertfă lui Hristos. Închis de îndată, a doua zi a fost adus în faţa comandantului său militar Bassus, spre a fi judecat. Neînfricatul Dasius a respins cu tărie toate încercările aceluia de a-l face să cinstească chipurile împăraţilor de atunci.

El declara, între altele: Sunt creştin şi nu slujesc împăratului pământesc, ci împăratului celui ceresc şi primesc darul Lui, trăiesc din harul Lui şi mă îmbogăţesc din negrăita Lui iubire de oameni sau: Eu mărturisesc că sunt creştin şi nu mă supun nimănui altuia decât unuia, curatului şi veşnicului Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, cel în trei nume şi feţe, dar de o singură fiinţă. Văzând că toate încercările de a-l abate de pe drumul său rămân zadarnice, legatul Bassus l-a supus la multe chinuri şi, în cele din urmă, a poruncit să i se taie capul.

Săvârşirea lui din viaţă s-a petrecut în ziua de 20 noiembrie, anul 304. Moaştele fericitului mucenic al lui Hristos au fost duse la Durostorum, iar în anul 579 la Ancona, în Italia, unde se păstrează până azi, în biserica Sfântul Cyriacus; pe sarcofagul său se găseşte inscripţia grecească: Aici zace Sfântul martir Dasios, adus din Dorostol (Durostorum).

Tropar, glas 4:
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Sfântul Vasilevs

A fost episcop al Amasiei, pe vremea lui Liciniu, care, fiind cumnatul marelui Constantin după sora sa Constantina, a fost trimis de dânsul împotriva lui Maximin, ce se ridicase şi luase oarecare părţi ale răsăritului de le ţinea ca un tiran.

Mergând Liciniu la Nicomidia, răscoala se potolise, şi tiranul Maximin nădăjduind să se împotrivească prin luptă, a scăpat de primejdia ce era să-i vie. Liciniu a adus jertfă idolilor la Nicomidia, şi a poruncit să-i aducă înainte din Amasia pe sfântul Vasilevs, cu o fecioară anume Glafira, care fusese slujnică Constantinei, femeia lui Liciniu; şi temându-se Glafira că Liciniu o îndrăgise, a îndrăznit de a spus stăpânei sale şi aceea a trimis-o în Anatolia dându-i avere.

Şi umblând Glafira din loc în loc, nimerise la Amasia, unde dăduse banii ce avea la dânsa episcopului, ca să zidească biserică. Auzind acestea Liciniu a poruncit să-i prindă pe amândoi şi să-i ducă înaintea lui; dar Glafira a murit înainte de a veni, însă fericitul Vasile a venit la Nicomidia către împăratul, care a dat poruncă să i se taie capul, căci se pusese tare împotrivă şi ocăra bicisnicia celor ce erau socotiţi dumnezei şi deşertăciunea lor.

După ce i s-a tăiat capul, au fost suit într-o corabie capul şi trupul sfântului; apoi au fost aruncate capul într-o parte iar trupul în alta, iarăşi s-au unit şi s-au alipit după fireasca potrivire, şi s-a aflat întreg sfântul, în golful de la Sinope al mării.

Aflându-l nişte pescari l-au tras cu mreje la uscat, precum arătase îngerul lui Epildifor, care primise pe sfântul la Nicomidia; acesta mergând cu Teotim şi Partenie diaconii, ce veniseră cu sfântul în Amasia, l-au scos din mreajă, şi cinstindu-l cu miruri şi cu cântări, l-au trimis la Amasia.

Sfânta Glafira

Era slujnica soţiei împăratului Licinius, Constanţia. Acesta s-a rănit de frumuseţea ei şi căuta apropierea ei. Fecioara a cerut ajutorul împărătesei, ca să scape de împăratul curtezan. Îmbrăcînd-o în haine bărbăteşti şi dându-i bani de călătorie, împărăteasa a trimis-o la Pontus împreună cu un alt slujitor credincios. Împăratului i-au spus că Glafira a înnebunit şi că este pe moarte. Pe drum spre Armenia, Sf. Glafira s-a oprit la Amasia, unde a fost găzduită de episcopul locului, Sf. Mucenic Vasilevs.

La vremea aceea sfântul construia o biserică în oraş. Sf. Glafira a donat toţi banii de la Constanţia pentru construcţia bisericii şi i-a scris împărătesei să-i mai trimită alţii ca să poată termina construcţia.

Împărăteasa i-a îndeplinit rugămintea dar scrisoarea a căzut în mâinile lui Licinius, care înfuriat, i-a ordonat guvernatorului oraşului să-i trimită pe ierarh şi pe fecioară la el. Însă Sf. Glafira a murit înainte să ajungă edictul în Amasia, iar Sf. Vasile a fost dus la împărat. Doi diaconi, Partenie şi Teotim l-au urmărit pe Sf. Vasilevs şi s-au stabilit într-un loc aproape de închisoarea unde era acesta ţinut.

Evlaviosul creştin Elpidefor l-a mituit pe gardian şi în fiecare noapte mergea cu Partenie şi Teotim să-l viziteze pe sfânt. Cu o seară înainte de proces, el a început să cânte Psalmi rostind „şi dacă m-aş sălăşlui la marginea mării şi acolo …mâna ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” (Psalmi 138/139:9-10). Acelea erau cuvinte profetice.

De trei ori sfântul a căzut în lacrimi şi diaconii se temeau că nu va putea îndura chinurile dar el i-a liniştit.

La proces sfântul a refuzat cu tărie să se lepede de credinţă şi să devină preot păgân, aşa încât a fost condamnat la moarte. Elpidefor le-a dat bani soldaţilor ca să-l lase pe Vasilevs să se roage şi să vorbească cu prietenii săi înainte de execuţie. Apoi sfântul i-a spus călăului: „Prietene, du la îndeplinire ce ţi s-a spus” şi liniştit şi-a plecat capul ca să-l taie sabia.

Elpidefor a vrut să cumpere cu bani de la soldaţi rămăşiţele pământeşti ale sfântului dar soldaţilor le-a fost frică de împărat şi au aruncat trupul şi capul sfântului în mare. După acestea un înger al lui Dumnezeu i-a apărut lui Elpidefor în vis de trei ori spunîndu-i: „Episcopul Vasilevs este la Sinope şi te aşteaptă.”

Auzind mesajul, Elpidefor şi diaconii au mers pe mare până la Sinope, unde au angajat nişte pescari care să-i ajute cu plasele de pescuit. Când au aruncat năvoadele acolo unde au spus cei doi diaconi, nu au găsit nimic.

Atunci Elpidefor le-a spus să arunce plasele în numele Domnului Dumnezeului său, pe Care el Îl proslăvea şi abia atunci năvoadele au scos la suprafaţă moaştele Sf. Vasilevs care avea capul alipit de corp şi numai urma loviturii de sabie se mai vedea pe gât. Sfintele moaşte ale Sf. Vasilevs au fost duse la Amasia şi îngropate în biserica construită de el însuşi.

Tot la această dată, Mineiul menționează pomenirea Cuv. Iusta și Nestor.