Bunăvoința stăpânirii romane față de creștini

Stăpânirea romană nu a avut o atitudine net potrivnică credinței creștine în primele trei veacuri. Din contră, au existat o serie de conducători romani binevoitori față de creștini, pe care i-au ocrotit, i-au pus în funcții importante și i-au sprijinit în misiunea lor de propovăduire. Acest fapt este atestat și de istoricii Bisericii din perioada respectivă, în special de Eusebiu de Cezareea, cunoscutul scriitor bisericesc.

În general, opinia care s-a statornicit la nivel global a fost aceea că primele trei veacuri au reprezentat o perioadă continuă de persecuții dure și nedrepte împotriva creștinilor. Cu toate acestea, așa cum am arătat și în cadrul materialelor anterioare, perioadele favorabile sau neutre pentru creștini din primele trei veacuri întrec cu mult perioadele nefavorabile. Acest fapt este atestat dincolo de orice îndoială de cunoscutul istoric și scriitor bisericesc Eusebiu de Cezareea: „În această privință există dovezi că oamenii stăpânirii au arătat uneori acte de bunăvoință față de ai noștri, cărora le încredințau până și posturi de conducere a provinciilor și, din pricina marii simpatii pe care o nutreau față de învățătura noastră, erau în stare să-i dezlege chiar și de apăsătoarea obligație de a aduce jertfe păgânești. Ce să zicem de cei aflați în palatele împărătești și chiar despre dregătorii înșiși! Aceștia dădeau libertate curtenilor, femei, copii și sclavi, uneori și când erau ei de față, să-și mărturisească deschis, prin grai și prin faptă, credința lor religioasă, îngăduindu-le chiar să se laude cu libertatea credinței lor, preferându-i în chip deosebit chiar înaintea colegilor lor de serviciu” (Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească”, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, București, 1987, p. 313). Așadar, creștinii au condus chiar și provincii ale Imperiului Roman. Este neclar dacă Eusebiu se referă la perioada de dinaintea conducerii lui Dioclețian sau o include și pe aceasta în cadrul temporal de care vorbește. Din punctul nostru de vedere, nu există nici un motiv pentru care domnia lui Dioclețian, cel puțin prima parte a acesteia, să nu fie inclusă aici. Dioclețian a fost, poate, împăratul care a oferit cele mai multe posturi de conducere creștinilor, de vreme ce în vremea sa acestea s-au înmulțit odată cu reîmpărțirea în provincii a imperiului. Așadar, Dioclețian, acea „bestia nera” a creștinilor de la sfârșitul veacului al III-lea și începutul veacului al IV-lea, a fost, de asemenea, un împărat care a favorizat foarte mult din punct de vedere politic comunitatea creștină, oferind multe posturi de conducere creștinilor înzestrați cu calități administrative potrivite. De asemenea, Eusebiu ne confirmă aici că romanii erau permisivi din punct de vedere religios și că le permiteau creștinilor aflați în posturi importante să nu aducă jertfe zeilor păgâni dacă nu doresc acest lucru. Precedentul iudaic a fost foarte util aici. Libertatea religioasă oferită era încununată și de îngăduirea manifestării libere a credinței creștine, chiar și pentru sclavi. Mărturia lui Eusebiu de Cezareea cu privire la îngăduința romanilor față de creștini este mai mult decât grăitoare aici.

Neglijarea îndatoririlor față de Dumnezeu

Dacă citim cu atenție istoria poporului iudeu expusă în Vechiul Testament, trecem apoi la perioada persecuțiilor și încheiem cu căderea Constantinopolului, rămășița finală a unui mare imperiu, vom regăsi în toate relatările istoricilor aceeași cauză pentru evenimentele negative care apar pe parcurs: neglijarea îndatoririlor față de Dumnezeu. Eusebiu de Cezareea nu constituie o excepție. Astfel, pentru a explica persecuțiile îndreptate împotriva creștinilor, el expune următorul tablou general: „Cu toate acestea, din pricina prea marii libertăți, treburile noastre s-au înrăutățit, degenerând în moliciune și în nepăsare. Întrucât ajunsesem să ne invidiem unii pe alții și să ne ocărâm între noi atât de cumplit încât puțin a lipsit ca pe lângă vorbele urâte cu care ne împroșcam să nu luăm și spada, și lancea să ne luptăm întreolaltă, căpeteniile se sfâșiau între ei, supușii se răsculaseră unii contra altora, o nespusă fățărnicie și prefăcătorie dusese la cel mai înalt grad de răutate. Atunci, judecata dumnezeiască, așa cum știe ea să o facă, a ridicat brațul cu îngăduință, într-un timp când întrunirile nu fuseseră încă interzise, desfășurându-și blând și liniștit lucrarea sa de supraveghere și îndreptare! Persecuția a început mai întâi printre frații din rândurile armatei” (Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească”, p. 314). Așadar, Eusebiu de Cezareea este convins că libertatea îngăduită de stăpânirea romană cu privire la credința creștină nu a avut întotdeauna rezultate pozitive.

Practic, comunitățile creștine au început să fie laxe, incapabile să își păstreze vigoarea duhovnicească, virtuțile înalte și jertfirea de sine. Invidia, certurile, părerile mândre au început să sape în interiorul comuniunii și să o surpe. Prin urmare, persecuțiile sunt percepute drept o încercare a lui Dumnezeu de a reduce ordinea în cadrul comunităților creștine destrămate de lăcomie, invidie și ură. Așa cum ne așteptam, primii persecutați au fost creștinii din cadrul armatei, urmați apoi, probabil, de cei aflați în funcții importante. De regulă, armata era prima care începea să acționeze în cadrul persecuțiilor, fiind dublată de autoritatea publică.

Durerea persecuției

Pentru creștinii obișnuiți cu libertatea religioasă îngăduită de autoritatea romană, persecuțiile păreau, fără îndoială, drept un act strigător la cer. Nedreptatea însoțea fiecare act de persecuție, dar trebuie să remarcăm aici și că această schimbare de atitudine a stăpânirii romane față de creștini era cu atât mai flagrantă în vremea persecuțiilor. Creștinii se întrebau probabil ce vor romanii de la ei: să se ascundă sau să manifeste în mod liber? Tabloul general al persecuțiilor este detaliat de Eusebiu de Cezareea: „Toate acestea s-au petrecut în vremea noastră. Căci am văzut cu ochii noștri case de rugăciune dărâmate din vârf până în fun-dații și dumnezeieștile Scripturi și alte cărți de slujbă date focului în mijlocul piețelor, am văzut unii păstori ai Bisericii fie ascunzându-se în chip rușinos într-un loc sau într-altul, fie arestați în mod nedemn și insultați de dușmani” (Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească”, p. 314). Eusebiu de Cezareea nu se ridică împotriva stăpânirii romane atunci când descrie cauzele persecuției. Din contră, este destul de sigur în descrierea acesteia ca fiind permisivă și chiar deschisă manifestării libere a credinței creștine. Mai mult decât atât, el pune totul pe seama lipsei de credință și de virtuți a comunității creștine, care, sprijinită fiind de autoritatea romană, refuză să-și mai îndeplinească îndatorirea ei esențială, și anume respectarea legii iubirii. În materialul următor vom discuta pe îndelete persecuția îndreptată de Dioclețian împotriva creștinilor. (Articol realizat de Adrian Agachi și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 25 aprilie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente

Patriarhul României la spectacolul „Sf. Nicolae în mijlocul copiilor”: Apărător al dreptei credinţe şi învăţător al iubirii milostive

Patriarhul României a participat luni la ediția a 12-a Spectacolului cultural-artistic „Sfântul Nicolae în mijlocul copiilor” şi a rostit un cuvânt de binecuvântare. Evenimentul a fost organizat de Sectorul învățământ şi activități cu tineretul al…