Banatul şi în special regiunea sudică a acestui ţinut şi-a păstrat de-a lungul veacurilor pecetea Ortodoxiei, reuşind să-şi menţină şi identitatea naţională în faţa vitregiilor vremii, chiar şi după anexarea acestui teritoriu românesc în anul 1860 Ungariei.
Multe din satele bănăţene mai păstrează în chip deosebit atât tradiţia ancestrală cât şi monumentele istorice şi bisericeşti ca mărturie a trecutului, a credinţei celor de sub glie, peste care uitarea contemporaneităţii tinde să-şi lase amprenta tot mai mult.
Satul Secăşeni (care până în 1948 s-a numit Secaş), aparţinător comunei Ticvaniul Mare – „Săcăş”, cum îi zic localnicii – situat la la 33 de kilometri de Reşiţa, pe şoseaua care duce la Oraviţa (DJ 57) este una dintre cele mai vechi aşezări româneşti din zona Oraviţei, fiind prima dată atestată documentar în anul 1357, în legătură cu un proces de moşie. Aşa cum rezultă din documentele vremii este absolut sigur că Secăşeniul are o existenţă mult mai timpurie decât atestarea în cauză, lucru confirmat atât de istoricul maghiar Pesty Frigyes cât şi de Virgil Birou, un mare cunoscător al Văii Caraşului.
Cu toate că în timp numele satului a suportat dese înstrăinări, totuşi populaţia a rămas curat românească, ca şi alte localităţi de pe Valea Caraşului, întemeietorii satului având nume curat româneşti, iar veridicitatea istorică în acest caz e întărită şi de prezenţa multor familii băştinaşe cu numele „Secula”, moştenit din generaţie în generaţie, fiind răspândit şi în satele vecine (Cârnecea, Calina şi Giurgiova).
Dată fiind vechimea acestei aşezări era firesc ca satul să fi avut şi o biserică, ale cărei urme – după tradiţia satului şi după mărturia fostului preot al locului, Petru Bernaz – se pot vedea în locul numit Dealul Viilor, iar un stâlp de piatră pe care este sculptată Sfânta Treime, fost uşcior la uşa împărătească a acesteia, a fost zidit în anul 1927 într-unul din stâlpii care susţin corul actualei biserici, pe locul bătrânului locaş existând şi astăzi o cruce de piatră.
Actuala biserică ortodoxă din Secăşeni ce poartă hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, este cu siguranţă cea mai veche din zona Oraviţei fiind construită în anul 1664. În decursul timpului, sfântul locaş amintit a suportat mai multe reparaţii, fiind resfinţită în anul 1792 de episcopul Vârseţului, Iosif Ioaninovici Şakabent (1786-1805), cel care în anul 1790 a dispus celebrarea serviciilor divine în limba română, în toate satele româneşti aflate sub jurisdicţia bisericească a Vârşeţului. Referitor la această resfinţire, preotul Puia Dănilă a mai pomenit în însemnările sale că la această biserică a existat o icoană a Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil cu inscripţia „1792”, cel mai probabil anul sfinţirii locaşului de cult de către episcopul sârb amintit mai sus.
Cea mai complexă operă de restaurare de după 1846, anul când biserica a fost acoperită cu şindrilă vopsită, s-a făcut în anul 1937, când s-a mărit pronaosul, prelungindu-se zidurile de sud şi de nord până la înălţimea stâlpilor de vest ai turnului. După aceste modificări necesare consolidării edificiului, locaşul actual are formă de navă dreptunghiulară, cu absidă semicirculară în dreptul altarului spre răsărit, după arhitectonica predominantă a bisericilor din zona Oraviţei, ca influenţă a stilului apusean (barocul provincial).
În partea de nord a absidei altarului se află proscomidiarul, având forma unei firide săpate în zid, cu o frescă centrală veche, ce redă chipul Mântuitorului-euharistic binecuvântând cu ambele mâini. Zidurile bisericii sunt construite din piatră şi cărămidă arsă, aşezate în mod neregulat şi au grosimea de 1 m, o caracteristică a construcţiilor de tip medieval. În urma amplei restaurări din 1937, lungimea totală a bisericii în interior a ajuns să aibă 21 m, iar lăţimea de 7 m, raportul dintre ele fiind de 1/3, realizându-se astfel o proporţie puternic echilibrată. Locaşul de cult are şi două intrări laterale, pentru bărbaţi pe latura de nord, iar pentru femei pe latura de vest. Iconostasul a fost zidit cu piatră având o lăţime de aproximativ o jumătate de metru. Turnul bisericii este patrulater cu trăsături baroce având latura de 4,80 m fiind aşezat pe latura de vest a bisericii, sprijinindu-se pe o bază pătrată; acoperişul în prezent este de tablă făcut în două „ape”, iar partea superioară a turnului păstrează forme baroce ondulate (tipul „bulbului de ceapă”), fiind şi aceasta acoperită tot cu tablă.
La interior, iconostasul cuprinde o veche pictură în frescă cu registrul Sfinţilor Apostoli, încadrând Sfânta Treime. În anul 1927, pictura bisericii a fost „spălată” de pictorul Nicolae Marişescu din Bocşa Montană. Dacă vreme de generaţii s-a crezut că doar catapeteasma mai păstrează fragmente din vechea frescă iniţială, în urma unor recente lucrări de restaurare demarate de preotul paroh Ovidiu Cărăbaş, sub actuala tencuială s-a descoperit o pictură bogată, inedită prin compoziţie, cel mai probabil, opera unor pictori bisericeşti din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Cât priveşte originea picturii de pe iconostas, autorul rămâne necunoscut, dar ţinând seama de maniera întrebuinţată de acesta, în trecut se credea că pictorul este acelaşi care a pictat şi iconostasul bisericii din Rudăria, Ştefan Popovici. Totodată se cuvine amintit şi faptul că pe spătarele scaunelor credincioşilor se mai păstrează 13 chipuri de sfinţi pictate în ulei, cu însemnări în chirilică. După reparaţiile din prima jumătate a secolului al XIX – lea, locaşul de cult a cunoscut mai multe reparaţii importante în anii 1959, 1973 şi mai recent în 2000, 2010 şi 2012, respectându-i-se planul iniţial.
Cea mai ilustră figură clericală din şirul lung de preoţi care au slujit în Biserica din Secăşeni a fost desigur marele istoric bănăţean Nicolae Tincu Velia (1814-1867), primul protopop român al Vârşeţului, cel care a lăsat o vastă moştenire literară, mai ales prin celebra sa „Istorioară bisericească politico-naţională a românilor”, veritabilă carte de istorie tipărită cu caractere chirilice la Sibiu în anul de graţie 1865, o realizare născută cu speranţa că „va avea o influenţă mare asupra urmaşilor şi în care stabileşte raporturile româno – sârbeşti, concretizează concepţia politică a istoriei bănăţene, din care va ieşi apoi Bănăţenismul şi dă o largă atenţie tuturor românilor începând cu cei din Basarabia până la cei din Bulgaria şi Serbia”.
Nicolae Tincu –Velia, „acest fiu cel ales al Episcopiei noastre, bărbatul cel binemeritat de Biserică şi naţiune, aprins de râvnă şi dragoste către legea noastră strămoşească şi către cultura mult cercatei noastre naţiuni…”, cum avea să-l elogieze Ioan Popasu în 1865, a fost membru în comitetul de 16 persoane de la Lugoj pentru emanciparea ierarhică a Bisericii Române, emerit profesor la vârsta de numai 23 de ani la secţia română a Institutului Teologic din Vârşeţ, unde l-a avut coleg pe Andrei Şaguna. Mai trebuie amintit că primul protopop român al protopopiatului Vârşeţ – Nicolae Tincu Velia – prieten şi coleg cu Andrei Şaguna, Eftimie Murgu şi Damaschin Bojincă, s-a bucurat de un mare prestigiu intelectual şi moral printre românii bănăţeni, care l-ar fi dorit episcop al Caransebeşului. A fost instalat ca preot al parohiei Secaş la 20 mai 1845 în prezenţa autorităţilor de stat şi bisericeşti de către episcopul Ştefan Popovici, având să se îngrijească de parohie până aproape de moartea sa.
Articol semnat de Pr. prof. Emil Sergiu Varga.