Există o legătură tainică în toate cele ale Domnului. De pildă, un sat românesc născut în negura timpului nu se simte desăvârșit decât în clipa în care, în inima lui, se ridică o biserică. Alteori, mai întâi se naște sfântul lăcaș și apoi se adună în jurul lui satul, înveșnicindu-se împreună, biserică și sat, unic și indivizibil trup. Este și cazul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Căciulați, Protopopiatul Ilfov Nord, din Arhiepiscopia Bucureștilor, care, după ce a fost ridicată din poruncă domnească, a strâns sub crucea ei cătunele Fienari și Mavrodin.
Perioada premergătoare Unirii Principatelor a fost marcată în Țara Românească de domnia de opt ani a primului domnitor „regulamentar” (din vremea Regulamentului Organic – n.r.), Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842), ajuns apoi caimacan (locțiitor de domn) între 1856 și 1858. De numele lui se leagă ctitorirea bisericii cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, din satul Căciulați, construită în 1832, concomitent cu palatul domnesc, ridicat în imediata ei apropiere, în prelungirea sudică a Codrilor Vlăsiei, pe moșia Pașcani, cumpărată împreună cu cătunele Fienari și Mavrodin de tatăl său, Marele Ban Dimitrie Ghica (1718-1808), de la Ianache Mavrodin. Apoi, în 1834, după ce clopotul bisericii domnești a dat de știre cerului că aici s-a ridicat casă nouă Mântuitorului, domnul Valahiei a adunat în jurul ei, cu bordeie cu tot, creștinii din cele două cătune, Fienari și Mavrodin, cărora le-a dăruit și loc de cimitir, unde, în 1866, obștea a ridicat o frumoasă capelă, care mai păstrează și astăzi mare parte din pictura originală. Așa s-a născut noul sat Căciulați, pe malul râului Cociovaliștea, luând numele de la cușmele soldaților din oastea personală a domnitorului.
Lăcașul cu ceas încastrat în turlă
Din spusele bătrânilor, se zice că meșteri italieni au materializat visul domnesc. Ei au ridicat din cărămidă biserica sub formă de navă, cu o turlă pe fața de apus, în care un ceasornic măsura orizontalitatea timpului, „bătând” orele la fix, înmărmurindu-i pe localnici. Pardosită cu lespezi de piatră și împodobită cu o pictură de mare finețe, cu icoane și cioplituri în lemn, biserica îl primea pe Vodă la Liturghie în cafas.
După Unirea din 1859, domnitorul a plecat la Napoli, lăsând moșia și biserica în grija surorii sale Pulcheria Ghica. Aceasta era căsătorită cu Vladimir Moret de Blaramberg, cu care avea patru copii: Alexandrina, Nicolae, Constantin și Alexandru. După un timp, unicul proprietar al averii a ajuns Maria de Blaramberg, soția lui Constantin, fost aghiotant al Prințului Carol I.
Vicisitudinile vremurilor au șubrezit lăcașul, care a necesitat serioase reparații și restaurări în 1868, apoi în 1889. Vechea pictură a fost înlocuită de o alta nouă, realizată de Gheorghe Ioanid, unul dintre cei mai de vază pictori ai Capitalei din vremea aceea. Lespezile de piatră și catapeteasma de lemn au fost donate bisericii din satul Pașcani, turla a fost refăcută, iar ceasornicul dezmembrat a ajuns jucăria copiilor din sat. În 1940, cutremurul a zdruncinat din nou sfântul lăcaș, care a fost reparat, iar pictura restaurată de pictorul Ionel Ioanid, fiul lui Gheorghe Ioanid, în stil renascentist. În 1955, deteriorată din cauza fumului, și această pictură a fost restaurată de către Gheorghe Teodorescu Romanați.
De-a lungul vremii, slujirea fiecărui preot care a trecut pe la altar a adăugat grijă și responsabilitate pentru această moștenire, astfel încât, astăzi, sfântul lăcaș este pregătit să mai înfrunte încă un veac, și încă unul, luminând deopotrivă sufletele credincioșilor și rătăcitorul timp în care nu ar trebui să ne pierdem.
Prezența domnitorului se simte și astăzi
Părintele Valerian Iliescu este paroh la Căciulați din septembrie 1981. Slujirea cucerniciei sale a început cu o radicală restaurare a bisericii, pentru că, după cutremurul din 1977, lăcașul era ruinat.
„Mi-a fost destul de greu, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu și al oamenilor, am reușit să refac biserica. În 1983, am restaurat și pictura și tot în acel an am resfințit biserica. Bucuria a fost mare pentru că oamenii mi-au acordat încredere. Acum, mă simt într-adevăr împlinit sufletește, și pentru că aparțin acestei comunități creștine. Pentru faptul că vreo zece ani nu s-a făcut slujbă în această biserică și nici satul nu fusese botezat, lumea a dorit foarte mult, atunci când am venit, să le botez casele. Comunismul a făcut ca oamenii să se depărteze de biserică. La prima Liturghie au participat vreo cinci-șase persoane. Încet-încet, am reușit să readuc credincioșii în biserică, înființând chiar și un cor de femei. Acum, la sărbătorile mari, sfântul lăcaș este neîncăpător. Prezența domnitorului Ghica se simte și astăzi prin faptul că este pomenit la fiecare Liturghie, drept ctitor al bisericii, alături de prințesa Maria Blaramberg, care a dăruit lăcașul satului. Pentru mine, acest lucru este un sentiment copleșitor, gândindu-mă și că în piciorul Sfintei Mese se află hrisovul semnat de domnitor. De câte ori intru în biserică, îl am în imagine. Însă bucuria cea mai mare este aceea că ocrotitorii sfântului lăcaș, Maica Domnului și cei 14 sfinți ale căror moaște au fost donate bisericii de ctitor în ziua sfințirii, sunt venerați de credincioși cu multă evlavie și speranță că ei duc mai departe rugăciunile lor către Mântuitorul Hristos. Acest lucru mă face să mă plec și în fața enoriașilor mei, să le spun că îi iubesc ca pe niște frați și să regret că, nu peste mulți ani, pensionându-mă, va trebui să mă retrag din viața lor”, ne-a mărturisit părintele Valerian Iliescu.
Am părăsit biserica domnească de la Căciulați răcoriți de rafalele unei ploi de vară binefăcătoare, purtând și noi în inimă și rugăciune lumina ctitoriei lui Vodă Ghica, înveșnicită în cer și pe pământ, deodată cu satul, cu casele și oamenii adunați sub crucea ei… (Reportaj realizat de Dumitru Manolache și publicat în cotidianul „Ziarul Lumina” din data de 8 august 2013)
