Aventura istorică a umanului

Lumea în care ne-am născut ieri nu mai este aceeași cu cea în care trăim astăzi. În mod implacabil ea se schimbă, și noi odată cu ea. „Nici un om nu se scaldă de două ori în același râu!”, spunea Heraclid. Ne-o dovedește periplul prin istoria lumii, din Antichitate până astăzi, la care ne invită istoricul și cercetătorul științific Petre Guran. Împreună cu el vom descoperi ce însemna viața pentru oamenii de acum 3.000 de ani, care n-au cunoscut pe Hristos, și semnificația ei pentru noi, cei de azi.

Societatea antică ilustrează alegeri foarte diverse în raportul omului față de viață și moarte. Care era valoarea vieții și a morții pentru omul antic?

În societățile antice nu exista noțiunea de drept la viață și demnitate personală, așa cum o în-țelegem noi azi. Umanitatea era o noțiune foarte fragmentată. Din punctul de vedere al demnității umane, un adult era mai mult decât un copil, un bărbat mai mult decât o femeie, un cetățean mai mult decât un metec, un om liber incomparabil mai mult decât un sclav. Dincolo de condamnările la moarte și judecățile sumare, în toate aceste societăți se practicau diferite forme de sacrificiu uman. În Atena clasică exista încă acel pharmakos, o ființă marcată de soartă pentru a reprezenta o umanitate deficientă, un retardat mintal, un schilod sau diform, un criminal, sclav sau prizonier care era întreținut de comunitate pentru a fi executat sau alungat ritual în momente de mare pericol social (foamete, epidemie, război). Acesta era aruncat de pe o stâncă, ars sau lapidat, după ce întâi era purtat prin tot orașul pentru a se încărca cu deficiențele societății. La Roma, jocurile de gladiatori sunt un sacrificiu dublat de amuzament. La strămoșii noștri daci se practica, de asemenea, sacrificiul uman, voluntar sau impus, cea mai cunoscută justificare fiind călătoria în lumea de dincolo. Înțelegerea vieții este dominată de pesimism, viața este mai degrabă o povară decât un dar. În orice caz, comunitatea stă deasupra individului. Siguranța și perenitatea comunității sunt mai importante decât ființa umană izolată, adică individul. Totuși, în Atena democratică a apărut gândirea morală a lui Socrate care a descoperit sinele și a inițiat construirea individului, ceea ce în greacă se cheamă prosopon, adică chip, față. Însă urmarea imediată a acestei învățături care trezea conștiința morală a individului a fost condamnarea la moarte a lui Socrate de către societatea ateniană. Însă mișcarea filosofică, născută din scrierile discipolului său, Platon, n-a putut fi oprită. Curentele de filosofie morală platonice, stoice, cinice, fiecare, au dus puțin mai departe reflecția despre om, despre unicitatea individului, despre sensul vieții și despre felul în care poți depăși suferința. Societatea antică târzie este deja puternic mișcată de această reflecție despre uman și destinul lui special. Paralel cu descoperirea măreției omului încep să moară și divinitățile absurde și grotești ale păgânătății.

Tradiția iudaică vedea omul ca pe o creatură făcută după chipul lui Dumnezeu. Prin ce considerați că în viziunea iudaică viața era mai prețuită decât la popoarele păgâne?

În Biblie avem emoționantul episod al „sacrificiului lui Isaac”, în care suntem puși întâi în fața u-nei situații aparent absurde. Dumnezeu îi dăruiește unui cuplu bătrân un fiu, ca apoi să-i ceară tatălui să-I aducă jertfă unicul fiu născut miraculos. Emoția și indignarea cititorului contemporan sunt aduse la paroxism, înainte ca Dumnezeu să-și dezvăluie intenția: exaltarea credinței în sensul superior – ceea ce înseamnă rațional și drept – al celor cerute de acel Dumnezeu cu care Avraam vorbise. Jertfa umană este substituită cu o jertfă animală, pentru a înțelege mai bine că aceasta își are originea în jertfa umană. Este prima revelație istorică și teologică a ieșirii de sub blestemul jert-felor umane. Când fiii lui Iacob vor să-l omoare pe Iosif, apare deja o inhibiție care seamănă cu procesul de dezbatere internă a conștiinței morale. Când Moise prescrie legile ritualice pentru is-raeliți, el dezvăluie și funcția țapului ispășitor. În Levitic 16 citim chiar despre un țap care este izgonit în deșert ca să moară purtând păcatele poporului. Dar de fapt, așa cum înțelegem până azi expresia „țap ispășitor”, este vorba de o jertfă care preia vinovățiile altora, o jertfă inocentă, omorâtă pe nedrept, dar care este obligată și convinsă să recunoască păcate fictive. Aici este vorba de definiția însăși a jertfei umane, pe care o vom regăsi în afirmația lui Caiafa că mai bine este să moară un om pentru popor decât poporul întreg (In. 18, 14). În cele din urmă, regele David în Psalmul 50 înțelege că jertfele umane nu pot fi o exigență a unui Dumnezeu care se revelează progresiv ca un Dumnezeu al iubirii: „Izbăvește-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; …de ai fi voit jertfă, ți-aș fi dat; dar arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit”. Încununarea revelației vetero-testamentare despre un Dumnezeu opus jertfei se găsește în Cartea lui Iov și în profeția lui Isaia despre servul Domnului. Iov spune că Dumnezeu nu definește dreptatea ca distribuție proporțională de pedeapsă și răsplată. Așa-zișii prieteni ai lui Iov vor să-l transforme în țap ispășitor, vor să facă din el o jertfă exemplară, condamnată de Dumnezeu prin pierderea puterii financiar-politice și a demnității sociale (cap. 17-19), și deci pregătită să fie sacrificată, numai să-și recunoască vina. Or, operația de culpabilizare a victimei eșuează, Iov spune „sunt nevinovat”. Iov devine avocatul lui Dumnezeu și respinge rolul țapului ispășitor și mecanismul jertfei umane.

Biserica învață că ființa umană a fost răscumpărată prin jertfa lui Hristos. Care este plusul pe care îl aduce creștinismul, începând cu acordarea libertății creștinismului de către Constantin cel Mare? Ce model a oferit în această privință Imperiul Bizantin?

Formula aceasta paulină a jertfei răscumpărătoare este foarte delicată și a fost adesea greșit înțeleasă. Cine cere jertfă? Tatăl? Dar Hristos ne spune „Eu și Tatăl una suntem” (In. 10, 30), și tot Hristos spune „milă voiesc, iar nu jertfă” (Mt. 9, 13). Atunci cum poate Tatăl să vrea jertfă? Sau poate e stăpânitorul acestei lumi cel care cere jertfa? Dar ce poate face acest fals stăpânitor de unul singur, în fața lui Dumnezeu? Nimic. El ispitește și acționează prin liberul-arbitru al omului. Omul este cel care cere jertfă, pentru purificarea propriilor păcate. Pentru cei care Îl con-damnă pe Hristos, El nu este nevinovat. A avut loc o judecată cu doi martori! Este un caz tipic de jertfă umană. Numai că Hristos spune „sunt nevinovat, nu pentru vina Mea Mă condamnați, ci pentru vinovățiile voastre”.

Istoria a continuat să lucreze la construirea umanului și după Întrupare, tocmai prin apropierea dintre uman și divin pe care a realizat-o Întruparea hristică. Imperiul Roman târziu, Bizanțul, a mai făcut încă un pas în sensul recunoașterii persoanei și a dat moralei evanghelice rolul de lege. Dar dacă omul se conduce după legea din sufletul său și puterea voinței sale, societatea se condu-ce prin legi care se impun cu forța printre oameni. Chiar dacă este evident că încreștinarea puterii romane a dus la o îmblânzire a moravurilor societăților acelor vremuri și la o diminuare a violenței, totuși Imperiul Bizantin a fost o structură de putere. Realizarea acestui imperiu a fost de a permi-te creștinismului evanghelic și patristic să se exprime în forme autentice.

Odată cu Renașterea are loc îndepărtarea de valorile creștine privind viața și moartea. Pe ce fond a apărut aceasta?

Nu explicăm nimic dacă punem în seama Renașterii îndepărtarea de valorile creștine. Creștinismul nu a fost o formă de societate pe care Renașterea ar fi dislocat-o. Redescoperirea Antichității, mulțumită intelectualității bizantine emigrate în Italia, reflecția filosofică asupra umanului au îmbogățit gândirea Occidentului medieval. În același timp, Renașterea este terenul celor mai pătimașe războaie religioase. Evangheliile nu-și duseseră până la capăt opera de dezvăluire a legilor nedrepte ale socialului, de eliberare a persoanei de sub tirania societății. Europa clasicismu-lui continuă opera de dezvăluire a Evangheliilor: cine scoate sabia de sabie va muri. Rezultatul final a fost inventarea drepturilor omului.

Care sunt repercusiunile Renașterii asupra societății contemporane?

Ceea ce vreți să aflați dvs. acum este cum se sfârșește aventura istorică a umanului: căderea individului în sine, interioritatea ca abis al eului. Să lăsăm deoparte Renașterea. Redefinirea umanului în secolul XX a avut loc în contextul celor mai teribile conflicte militare din istoria omenirii și al celor mai șocante forme de violență: războiul total și regimurile politice totalitare. Aici se înscrie adevăratul moment de inflexiune al omului modern. Toate sacrificiile umane ale so-cietăților anterioare s-au văzut recapitulate în acest sângeros secol XX, care poate fi citit ca o ne-sfârșită scenă de linșaj colectiv. Umanitatea trezită din beția sângelui a luat-o la fugă de sine însăși printr-un hedonism ale cărui limite se materializează în spasmul final al supradozei. Omul nou este un individ care se răzbună pe societatea drapată în utopie, eutanasiindu-și predecesorii și avortându-și succesorii, respingând orice răspundere socială. Redefinirea umanului ca drept ex-clusiv al individului titular al clipei istorice este o derivă autodefinită fără viitor. Nici avortul, nici eutanasia (sau în forma sa mai crudă abandonarea bătrânilor), nici homosexualitatea nu sunt o invenție a modernității. În Grecia clasică se practica pruncuciderea selectivă, mai ales a fetelor, dacă se nășteau în exces într-o familie sau comunitate, iar în alte societăți antice, expulzarea bătrâ-nilor. Societățile creștine au avut marele merit că au integrat în sânul lor aceste categorii lipsite de apărare. Dreptul la viață a însemnat în primul rând dreptul de a nu fi omorât. Dar atunci când gestul de apărare s-a transformat în pedeapsă capitală pentru agresor, orizontul de așteptare al Evangheliei a fost depășit. Cum nici Evul Mediu nu este o societate care să fi realizat integral E-vanghelia, nici lumea noastră contemporană nu este lipsită de lumina Evangheliei. Până la per-secuțiile finale, o societate a libertății este contextul în care și răspunderile sunt asumate până la capăt, iar răbdarea dragostei, lăsată să rodească. (Articol realizat de Diac George Aniculoaie și publicat în „Lumina de Duminică” din data de 3 februarie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente

Sfințire de troiță la Baza Aeriana 90 | FOTO

Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, episcop vicar patriarhal, a oficiat marți, 28 mai 2024, slujba de sfințire a troiței ridicate în fața comandamentului Bazei 90 Transport Aerian Otopeni „Comandor aviator Gheorghe Bănciulescu”.   Foto credit: Basilica.ro…