Prin tot ceea ce făcea cu ființa lui, părintele Galeriu reușea să-și exprime cât mai plastic ideile pentru toți ascultătorii și să fie convingător. Au existat mari oratori creștini din timpuri străvechi: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, și toți aveau obiceiul să-și întărească prin gest cuvintele. De aici și expresia „degetul omiletic”, degetul care punctează ideea. În viața mea am ascultat mulți predicatori, dar nici unul nu avea o gestică atât de expresivă și îți dădeai seama câtă convingere exprima toată ființa lui.
Părintele vorbea cu toată ființa. La el nu vorbea numai gura și nu elabora numai creierul, ci părintele vorbea și cu ochii, și cu barba, și cu mâinile, și cu întreg trupul. Îl vedeai la un moment dat când avea tetrapodul cu cărțile pe el, cu documentarea lui, sărind ca o zvârlugă și vorbind puternic, gesticulând cu mâinile, accentuând ideile, încât toată lumea era uimită de felul cum vorbea. Un pictor, Nelu Grădeanu, care a fost impresionat de felul cum predica părintele, a venit de mai multe ori să-l audă, să-l vadă și a creionat el anumite feluri de a gesticula ale părintelui. Au ieșit 17 tablouri care alcătuiesc o serie numită „Gestica mâinilor părintelui Galeriu”. Și deși chipul părintelui apare în penumbră, mâinile aflate în diferite poziții sunt cele care ies în relief. Despre pictorul Grădeanu spunea părintele că „ne dezvăluie acest tâlc și acest har al icoanei și de aceea am o prețuire sacră și o dragoste întru Hristos pentru dânsul!”.
Chipuri de mari oratori creștini din secolul trecut
În contrast cu părintele Galeriu păstrez în memorie bunăoară figura părintelui Gala Galaction de prin anii 1945-1946, când Facultatea de Teologie Ortodoxă din București organiza în timpul Postului Mare o serie de conferințe ținute de diferiți profesori, în fiecare săptămână. Conferințele aveau loc la Sala Dalles. Ca student la Teologie mă ocupam de recuzita conferinței, adică aveam grijă să fie un scaun, o masă acolo în față, un pahar cu apă. Când a venit rândul părintelui Gala, care a vorbit despre Sfântul Apostol Pavel, ilustrul profesor a tras un ochi din culise înainte de începerea conferinței, să vadă cum e scena, după care mi-a spus: „Du-te și ia masa și scaunul de acolo”. În mijlocul scenei a stat părintele Gala, care între noi primise porecla „Moș Dumnezeu”, fiindcă avea o barbă mare, era pleșuv și semăna oarecum cu Dumnezeu Tatăl din picturile acestea neoficiale, unde este reprezentată Sfânta Treime. M-am executat, am luat repede masa și scaunul, deși mă miram cum va putea omul acesta să stea câteva ore în picioare și să mai și vorbească.
Părintele purta întotdeauna două anterie, adică reverenda și suprareverenda, iar în picioare, nelipsitele cizme. Când a început conferința, și-a adunat mâinile, și le-a pus în mânecile largi ale suprareverendei și, timp de un ceas și ceva, cât a ținut conferința, în afară de barbă și de poala reverendei, nu s-a mișcat nimic din cuta hainelor lui și nu s-a clintit din locul pe care a stat. Aceasta era la romani socotită culmea oratoriei, să poți comunica convingător prin puterea gândirii și a rostirii fără să faci nici o gesticulație.
Se poate pune în contrast imaginea acestor doi mari oratori creștini, părintele Gala și părintele Galeriu. Acesta, prin toată dăruirea în cuvânt însoțit de gesticulație totală, electriza mulțimea. Când vedeam cum stă lumea nemișcată timp de peste o oră, rămâneai fără cuvinte. Așa era de fascinant, așa era de plin de putere cuvântul părintelui Galeriu, încât nimeni nu îndrăznea să tulbure cu un gest sau cu o tuse atmosfera cuvântărilor părintelui. La suita aceasta de 17 tablouri realizate de pictorul bârlădean Nelu Grădeanu, când a studiat fiecare mișcare a mâinilor sau a chipului, e impresionant când treci de la un tablou la altul, pentru că îți imaginezi cum vorbea și parcă vrei să auzi în amintire graiul plin de putere, de convingere și-ți explici de ce lumea era atât de apropiată și ascultătoare în timpul predicilor lui.
Părintele Galeriu avea darul acesta, al cuvântării, de la Dumnezeu și nu putem spune că el este rezultatul unei pregătiri. Deși a fost ucenic al unui mare vorbitor, părintele Toma Chiricuță, în ajutorul căruia părintele Galeriu a fost ca student și redactor la revista Ortodoxia pe care o tipărea predicatorul de la Biserica Zlătari, totuși discipolul și-a întrecut cu mult maestrul. Părintele Toma Chiricuță a fost un mare orator bisericesc, cu toate acestea, nu a fost de talia părintelui Galeriu în ceea ce expunea. La Zlătari veneau o mână de oameni să-l asculte pe predicatorul slujitor acolo, dar la Sfântul Silvestru, unde l-am ascultat pe părintele Galeriu vreme de peste 20 de ani când îi venea rândul la predică, aici era un auditoriu mult mai select decât ce era la Zlătari, chiar dacă ultima biserică se afla situată în centrul Bucureștiului. În memoria mea îl pot pune în comparație cu mai mulți profesori pe care i-am avut la Facultatea de Teologie. Bunăoară, părintele Grigore Cristescu, un om cu mintea luminată și ascuțită ca un brici, vorbitor cu un discurs temeinic și bine documentat. Alt orator vestit a fost părintele Haralambie Rovența, care avea un alt stil de a vorbi, cu o voce blândă care îți picura ca mierea în suflet ideile sale, cu o capacitate deosebită de expunere. Sau mă gândesc acum la episcopul martir Nicolae Popovici, un predicator extraordinar, care a vorbit cu mult curaj despre schimbările politice de la noi, când în orașul de reședință al Preasfințitului cineva a avut nerușinarea să expună într-o vitrină un tablou cu Sfântul Andrei Șaguna, la care a adăugat un comentariu de unde reieșea că el ar fi contribuit la arestarea revoluționarei Ecaterina Varga. Se vehicula astfel ideea că Mitropolitul Șaguna ar fi ademenit-o pe aceasta promițându-i că o va scăpa și că a luat-o în caleașca sa predând-o autorităților maghiare. De aceea, episcopul Nicolae Popovici a ținut câteva discursuri, câteva filipice în catedrala din Oradea în care cu mult curaj se adresa pe deasupra mulțimilor celor care erau autorii acestei fapte, absenți atunci din biserică, numindu-i „pigmei ai vremii mele”, descoperindu-le personalitatea marelui ierarh transilvănean. Nicolae Popovici era un orator desăvârșit, știa să parcurgă toate etapele cuvântării, încât mergea de la captatio benevolentiae către dezvoltarea subiectului, pentru a expune învățătura care dorea să rămână în sufletul oamenilor. La fel ca și părintele Galeriu și părintele Gala, încât vorbeau toți ca la un ceas. Și oriunde vorbeau și slujeau ei, la Sfântul Silvestru sau la catedrala din Oradea, nu mișca nimeni când vorbeau acești oameni.
În cuvântul său aflai informații din diverse domenii
Era atâta varietate în cuvântările părintelui încât în cadrul aceleiași predici care pornea de la o pericopă evanghelică te știa purta fără să te obosească prin toate ramurile științelor care aveau oarecare tangență cu tema dezvoltată. Și mai era ceva. Venea totdeauna însoțit de documentație. Pe analogul așezat la predică pe solee erau mereu trei sau patru cărți și nu știai de unde își începea discursul, cu ce argument. Dacă vreodată se „lupta” cu Freud, atunci punea în fața mulțimii teoriile lui, citând chiar din volumul autorului. Sau dacă avea ca temă nemurirea sufletului îți venea cu alte dovezi științifice. Astfel, pentru orice om din biserică părintele avea ceva care-l făcea să fie atent, să urmărească ideea și argumentul adus chiar din domeniul lui.
Uneori aceste argumente erau din fizică moleculară, altă dată din medicină, altă dată din filosofie. Îmi aduc aminte că vorbea odată despre relația interumană, despre acest dialog între Eu și Tu, pomenind de filosoful evreu Martin Buber care considera că această relație Eu-Tu reprezintă un dialog al dragostei. De aici părintele concluziona: „Atunci când îți spun ție Tu, de fapt îți spun «te iubesc»”. Și voia să demonstreze cât de mare legătură este între ființele umane care-și comunică ideile prin cuvinte și că dacă aceste cuvinte îmbracă forme alese sunt încântătoare pentru sufletul oricărei persoane fie că ea se află la un nivel ridicat ca pregătire intelectuală, fie că este mai simplă. Așa că toți puteau să culeagă ceva plăcut din cuvântările părintelui Galeriu.
Acum, când după zece ani nu mai auzim vocea clocotitoare, tablourile ce amintesc gestica mâinilor părintelui Galeriu ne fac să simțim, ca de dincolo de lume, graiurile sale pline de înțelepciune. (Articol realizat în urma înregistrării făcute de Augustin Păunoiu cu părintele Nicolae Bordașiu și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 11 august 2013)
