Mesajul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Simpozionul cu tema „Părintele Dometie Manolache, chip luminos al virtuţii şi dăruirii jertfelnice”, Mănăstirea Râmeț, marți, 7 iulie 2015:
La împlinirea a 40 de ani de la mutarea în locaşurile cereşti a Părintelui Arhimandrit Dometie Manolache de la Mănăstirea Râmeţ, Arhiepiscopia Alba Iuliei organizează Simpozionul cu tema „Părintele Dometie Manolache, chip luminos al virtuţii şi dăruirii jertfelnice” în ziua de 7 iulie 2015.
În acest an, declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române An omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi şi An comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii, se împlinesc patru decenii de la mutarea către Domnul a Părintelui Arhimandrit Dometie Manolache, vrednic păstor de suflete din ţinuturile moţilor. El s-a născut la 15 octombrie 1924 în satul Mărculeşti, judeţul Buzău, şi a trecut la Domnul în 6 iulie 1975, la Mănăstirea Râmeţ.
Activitatea sa duhovnicească şi pastorală a fost pilduitoare atât pentru cei de atunci, cât şi pentru noi, cei de acum.
Părintele Dometie şi-a închinat întreaga viaţă misiunii preoţeşti şi slujirii aproapelui. Cunoscând faptul că viaţa monahală din Ardeal, la jumătatea secolului al 20-lea, era oarecum diferită de celelalte două provincii româneşti: Muntenia şi Moldova, el s-a luptat cu multă râvnă pentru revigorarea vieţii monahale din Transilvania. Eforturile sale s-au concentrat asupra obştii de la Mănăstirea Râmeţ, iar pentru întreaga sa muncă poate fi considerat ctitor reînnoitor al chinoviei de pe Valea Geoagiului.
Ca păstor de suflete, Părintele Dometie, având în minte cuvintele Mântuitorului Hristos: „Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11), a avut o grijă continuă faţă de comunitatea de monahii de la Râmeţ, mai ales în momentele grele care au urmat Decretului nr. 410 din 1959, prin care mulţi monahi au fost nevoiţi să părăsească mănăstirile. Atunci, Părintele Dometie a arătat că este cu adevărat „păstor bun”, făcând eforturi impresionante pentru a păstra legătura duhovnicească între monahiile alungate din mănăstire şi risipite prin ţară, întărindu-şi obştea, fie direct, fie prin epistole. Duhovnic înţelept şi mărturisitor, Părintele Dometie a lucrat cu mult curaj, cu toate riscurile la care s-a expus în condiţiile politice ale vremii de atunci.
Părintele Dometie a fost un bun duhovnic şi un păstor jertfelnic, reuşind să adune în jurul său o obşte numeroasă şi râvnitoare de monahii, dar şi credincioşi din satele aflate în preajmă, precum şi din alte locuri, care veneau la Râmeţ cu multă credinţă şi evlavie.
I-a îndrumat pe toţi aceştia ca un bun păstor de suflete, fiind, după cuvintele Apostolului Pavel, „veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii” (1 Timotei 3, 2).
Deşi nu avea o vârstă înaintată, Părintele Dometie, devenise un duhovnic iscusit, care a condus obştea de la Râmeţ având în suflet convingerea că, prin predică şi prin sfat duhovnicesc, prin rugăciune şi post, prin pocăință şi împărtășire euharistică, se sfințește comunitatea credincioşilor, spre dobândirea mântuirii, adică a unirii omului cu Dumnezeu.
Semnificativ a fost chiar momentul mutării sale la Domnul, când, deşi ar fi fost poate îndreptăţit să se eschiveze de la un efort care îi punea la încercare sănătatea, Părintele Dometie a parcurs până la capăt, peste munţi, drumul istovitor către mănăstire, încărcat de alimentele trebuincioase obştei. Ajuns în dreptul altarului, Părintele şi-a încredinţat sufletul său bun Mai Marelui Păstorilor Iisus Hristos, arătându-se împlinitor al poruncilor Lui până în clipa cea din urmă.
Prin cuvintele, dar mai ales prin faptele şi exemplul său personal, el a fost o lumină pentru fiii şi fiicele sale duhovniceşti, monahi, monahii, precum şi mireni, care au primit îndrumarea sa părintească, spre sporirea lucrării harului dumnezeiesc în viaţa lor, aşa cum învață Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Ascultați pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos” (Evrei 13, 17).
Acest lucru s-a văzut după ce sufletul bunului Părinte Dometie s-a mutat la cereştile locaşuri. Obştea Mănăstirii Râmeţ a dăinuit peste ani, biruind vicisitudinile locului şi greutăţile regimului comunist ostil Bisericii.
Mic de statură dar mare la suflet, aşa cum l-am cunoscut personal la Bucureşti, în timpul studiilor de doctorat, pe care el le-a absolvit cu media 10, cu puţină vreme înainte de neaşteptata sa adormire, Părintele Dometie şi-a dedicat viaţa slujirii lui Dumnezeu şi aproapelui, conducându-se mereu după principiul: „Nimic pentru mine, totul pentru alţii”. Desigur, a reuşit să pună în practică acest principiu, pentru că, în toată activitatea sa duhovnicească şi pastorală, Părintele Dometie nu s-a propovăduit pe sine, ci pe Domnul Iisus Hristos(cf. 2 Corinteni 4, 5).
A fost până în ultima clipă a vieţii sale pământeşti om „fără de prihană”, „nepoftitor de câştig urât, ci iubitor de străini, iubitor de bine, înţelept, drept, cuvios, cumpătat, ţinându-se de cuvântul cel credincios al învăţăturii” (Tit 1, 7-9). Părintele Arhimandrit Dometie Manolache poate fi considerat, pe bună dreptate, în rândul marilor păstori de suflete pe care i-a avut monahismul românesc în a doua jumătate a veacului al 20-lea.
La împlinirea a 40 de ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Dometie Manolache, păstrăm în amintire chipul său luminos şi ne rugăm Domnului Iisus Hristos să-i dăruiască odihnă în pacea, iubirea şi lumina Preasfintei Treimi, totodată ocrotind Mănăstirea Râmeţ pe care el a slujit-o cu iubire jertfelnică şi înţelepciune duhovnicească.
Veşnica lui pomenire!
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
