S-a născut în urmă cu 73 de ani, în plini ani de război, într-o familie vrednică din Basarabia, însă stigmatizată de regimul sovietic și clasată în categoria chiaburilor. România a fost șansa la viață a lui Toma Voitencu și a rudelor sale, însă anii de început ai șederii aici nu au fost ușori. Lațul roșu comunist a urmărit să-i sufoce, în definitiv, prin caznele impuse politic. Nu s-au lăsat prinși. Au muncit din greu și uniți au reușit să-și păstreze inima și mintea întregi. Toma Voitencu rămâne o voce martor al acelor vremuri despre care astăzi nu se mai scrie în cărțile de istorie.
În casa din localitatea ilfoveană Mogoșoaia, așezat la masa din sufragerie, Toma Voitencu vorbește curat românește, fără accent, cu o voce puternică, grea ca lutul țării în care s-a născut: „În 1944, am plecat din Basarabia, pentru că fuseserăm trecuți în clasa chiaburilor și trebuia să ne ducă în Siberia. Toată Europa era în război, singura cale a fost refugiul în România. Eu aveam 3 ani, îmi amintesc perfect casa părintească. De unde locuiam noi, în comuna Hârtop, raionul Cimișlia, pe atunci județul Tighina, au plecat foarte mulți basarabeni și rude de-ale noastre”. Doar bunicii Sasha și Tamara au rămas pe loc. Fiind în vârstă, au scăpat de răbojul deportării siberiene, dar au fost deposedați de toate bunurile. De supărare, bătrânul Sașa a făcut infarct și a murit. Bunica Tamara a rămas singură ca un mormânt. Nimic din toate acestea nu avea să afle tânăra familie Voitencu, care luase deja calea pribegiei, decât la vreo 10 ani depărtare de la momentul plecării, când „am luat două, trei căruțe cu cai, le-am încărcat cu ce s-a putut lua și am mers pe jos, dar numai noaptea”, după cum lămurește Voitencu.
Mai multe detalii în Ziarul Lumina.
