Alocuţiunea secretarului de stat Victor Opaschi în deschiderea lucrărilor Congresului Internațional de Teologie

Preafericirea Voastră

Înaltpreasfințiile și Preasfințiile Voastre

Distins auditoriu,

 

Aș dori să încep prin a saluta inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și a Bisericii Ortodoxe Române de a-și asuma misiunea de a păstra și marca an momentele-cheie ale istoriei Bisericii și poporului român. Bisericile au fost și rămân printre principalele păstrătoare ale memoriei și identității colective în toate societățile europene, după cum observa cunoscutul sociolog francez Daniele Hervieu-Leger.

Această misiune este cu atât mai importantă pentru țările care au trecut prin tragica experiență a comunismului și în care memoria recentă este încă una dificilă și dureroasă, și ale cărei lecții sunt încă în proces de „distilare”.

Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, în contextul căruia se înscrie și acest Congres internațional vine așadar în întâmpinarea acestei nevoi de „vindecare a memoriei”. La 100 de ani după ce Revoluția bolșevică confisca istoria unei jumătăți de continent, consider că un asemenea demers de recuperare a memoriei – a memoriei suferințelor, a persecuțiilor, a rezistenței împotriva regimului comunist este cum nu se poate mai oportun.

Care a fost, așadar, calea Bisericilor Ortodoxe în timpul comunismului? Cum au străbătut acestea „captivitatea” istorică în care comunismul a ținut Centrul și Răsăritul Europei? Care sunt lecțiile acestei perioade? Poate fi și este această memorie comună a suferințelor împărtășite ale Bisericilor Ortodoxe sub comunism o sursă suplimentară de solidaritate între Bisericile, între credincioșii, între țările care au trecut prin această experiență?  Și mai ales cum a contribuit trecerea prin aceste suferințe la ceea ce sunt Bisericile Ortodoxe în Europa de astăzi?

Iată tot atâtea întrebări la care cred că acest eveniment poate încerca să ofere niște răspunsuri.

Țin să remarc că acest important demers de actualizare a memoriei Bisericii și societății însoțește în mod fericit marea sărbătoare a Bucureștilor, Sfântul Dimitrie cel Nou – un moment în care sute de mii de oameni din toată țara și de dincolo de granițe vin să celebreze credința care îi unește.

O astfel de sărbătoare, la care anul acesta vor participa mari personalități bisericeşti din multe țări foste comuniste, ilustrează, cred, în mod simbolic paradoxul perioadei a cărei memorie este dezbătută și scoasă la lumină în cadrul acestui congres: la 100 de ani de la Revoluția bolșevică, la 70 de ani după instaurarea comunismului în România, deschiderea oamenilor spre spiritualitate, spre credință cunoaşte o extraordinară renaștere.

Persecutarea elitelor Bisericii, ca și a credincioșilor de rând, marginalizarea credinței, închiderile și demolările de biserici, ateismul militant nu au putut rupe acest „lanț al memoriei” și nici nu au putut dezrădăcina din sufletele oamenilor credința.

De față cu atâția prestigioși cercetători și figuri de marcă ale vieții bisericești, dintre care mulţi au atât experiența directă a comunismului, cât și pe cea a dificilei perioade de tranziție, în care Bisericile au trebuit să își regăsească și reconstruiască rolul în societate, nu cred că se cade să vorbesc eu despre suferințele și rezistența Bisericii sub comunism.

Aș dori totuși să spun câteva cuvinte despre modul în care sfârșitul comunismului a dus la schimbarea rolului cultelor în societate, ca unul care am urmărit îndeaproape lucrarea Bisericii Ortodoxe Române în perioada postcomunistă, mai întâi în calitate de consilier al Președintelui Ion Iliescu pentru Cultură și Culte, iar mai apoi ca secretar de stat pentru Culte.

Căderea comunismului a fost pentru Bisericile Ortodoxe, și mai ales pentru Biserica Ortodoxă Română semnalul renașterii spirituale, ca și a rolului Bisericii în societate. Vă pot spune că am fost profund impresionat de modul în care Biserica Ortodoxă Română a știut să se reafirme ca actor important al societății civile și participant activ la edificarea binelui comun.

Dintr-o Biserică „închisă” de regimul comunist în spațiul liturgic și marginalizată, Biserica Ortodoxă Română, recăpătându-și libertatea, s-a transformat, în toți acești ani, într-un adevărat vector de dezvoltare atât în plan educațional, cât și social, filantropic și cultural, și totodată – și mulți „uită” să amintească acest lucru – unul dintre principalii promotori ai integrării europene a României.

Beneficiind de profesor, preoți și ierarhi vizionari, Biserica Ortodoxă Română și-a regăsit și reedificat în toți acești ani rolul și demnitatea în societate. Și aici nu pot să nu menționez în primul rând rolul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care a fost principalul motor al acestei reînnoiri radicale a modului de acțiune al Bisericii în spațiul public.

După cădere comunismului, statul român a înțeles că era nevoie să redea Bisericilor libertatea de a se organiza singure, de a acționa în societate pe cont propriu și, mai mult decât atât, de a le sprijini în eforturile lor de implicare tot mai profundă pe toate palierele societății.

De aceea, renunțând la supravegherea și controlul pe care le impusese cultelor de la începuturile României moderne, statul a înțeles că era nevoie de o nouă viziune a relației dintre stat și culte, construită împreună cu Bisericile, iar nu împotriva acestora,  o viziune având în centru libertatea religioasă, neutralitatea statului, autonomia cultelor și parteneriatul social între stat și culte.

Astfel s-a născut Legea privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, o lege care e rezultatul unui efort comun și care permite astăzi atât statului, cât și cultelor, să acționeze coordonat, pentru promovarea binelui comun și a unei societăți solidare.

În calitate de secretar de stat pentru Culte, aș dori să vă împărtășesc convingerea mea că acest model de cooperare, de parteneriat între stat și culte, iar nu de excludere sau de marginalizare a religiei și credinței sunt un atu prețios împotriva fragmentării și a diviziunilor sociale.

Experiența comunismului arată că marginalizarea sentimentului religios nu poate produce bunăstare nici fizică, nici spirituală, ci duce la alienarea omului, la ascunderea lui în spațiul  intim al conștiinței și la retragerea lui din societate.

În Europa postmodernă, pe de altă parte, constatăm eșecul secularismului ca ideologie a excluderii religiei din spațiul public și vedem cum credința și religia revin în spațiul public. Iar acolo unde nu există comunități religioase puternice, capabile să coopereze între ele, capabile să creeze solidarități interculturale, mulți se refugiază în radicalism, în extremism și în fundamentalism.

Acest lucru este agravat de creșterea dramatică a analfabetismului religios, care duce inevitabil la ocultarea potențialului fertile, pozitiv al acțiunii cultelor religioase și credincioșilor lor în spațiul public.

Experiența românească arată în schimb că valorizarea credinței în societate, că recunoașterea și sprijinirea acțiunii cultelor în societate, cu respectarea principiilor libertății religioase produce efecte eminamente pozitive, contribuind la creșterea bunăstării și a solidarității religioase, precum și la promovarea bunei înțelegeri dintre diferitele comunități religioase.

O societate așezată și demnă este așadar una care are Biserici și culte religioase puternice, adică organizații ale societății civile care valorizează umanitatea autentică.

Vă mulțumesc.

 

Foto Credit: Robert Nicolae / Basilica.ro

Comentarii Facebook


Știri recente