Speranța se naște din credință și se manifestă prin iubire
I. Iisus-Hristos – izvorul speranței
Tema propusă de Conferința Bisericilor Europene pentru cea de a XIII-a Adunare Generală: „Chemați la o singură speranță în Hristos” este cât se poate de potrivită pentru perioada prin care trece astăzi atât această organizație, cât și toate Bisericile din Europa. În vremurile acestea de criză financiară, de căutare a unor noi soluții pentru ieșirea din atâtea impasuri, creștinii trebuie să reflecteze împreună la ceea ce înseamnă pentru ei speranța în Hristos, sau, mai bine zis, cum pot ei mai bine să-și armonizeze speranțele lor cu speranța cea una în Iisus Hristos, Domnul nostru.
În scrierile Noului Testament, speranța creștină este descrisă ca fiind „o speranță mai bună”, prin care ne apropiem de Dumnezeu (cf. Evrei 7, 19). Această speranță mai bună este identificată, de fapt, de Sfântul Apostol Pavel, cu Hristos Însuși – „Speranța noastră” (cf. I Timotei 1, 1; Coloseni 1, 27).
Iisus Hristos este Speranța noastră deoarece El este deodată Dumnezeu desăvârșit și om deplin. El este Cel prin care „toate s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3); „toate s-au făcut prin El și pentru El. El este mai înainte decât toate și toate prin El sunt așezate… El este începutul, întâiul născut din morți, ca să fie El cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălășluiască toată plinirea. Și printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale” (Coloseni 1, 16-20).
Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu arătată către noi, este Speranța noastră pentru că El este „Chipul lui Dumnezeu Cel nevăzut” (Coloseni 1, 15), Creatorul, Proniatorul și destinația ultimă a lumii și a existenței create. El este Fiul lui Dumnezeu Cel Unul născut, întrupat pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, după cum afirmă Sfântul Evanghelist Ioan, „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16).
Iisus Hristos, Creatorul și Mântuitorul lumii, este Speranța noastră pentru că prin El avem viață (cf. I Ioan 4, 9), Cuvântul lui Dumnezeu fiind trimis în lume de către Tatăl pentru ca lumea „viață să aibă și încă din belșug” (Ioan 10, 10). Sfântul Apostol Pavel spune că „viața noastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu” (Coloseni 3, 3), iar cei ce nu sunt în Hristos, sunt „lipsiți de nădejde și fără de Dumnezeu” (cf. Efeseni 2, 12).
Iisus Hristos, „Lumina lumii” (Ioan 8, 20), este Speranța noastră pentru că El este Adevărul suprem și veșnic (cf. Ioan 14, 6), Cel ce ieri și azi și în veci este Același (cf. Evrei 13, 8), iar cuvântul Său este cuvântul adevărului (cf. Ioan 17, 17; I Tim. 2, 15).
Iisus Hristos, Biruitorul păcatului, al morții și al iadului, este Speranța noastră pentru că El este Pacea noastră, Cel ce a împăcat pe om cu Dumnezeu (cf. Efeseni 2, 14), prin El având toți apropiere către Tatăl, într-un Duh (cf. Efeseni 2, 18).
Iisus Hristos, Miluitorul și Binefăcătorul nostru, este Speranța noastră pentru că El a asumat firea umană, a curățit-o, a sfințit-o și a ridicat-o în slavă, în intimitatea iubirii veșnice a Preasfintei Treimi. Hristos-Domnul este Ușa care ne conduce în interiorul vieții și al comuniunii dumnezeiești, Ușa prin care dacă va intra cineva se va mântui (cf. Ioan 10, 9). De aici și legătura intimă dintre speranță și mântuire afirmată în mod repetat de Noul Testament: „prin speranță ne-am mântuit” (Romani 8, 24), căci „oricine și-a pus în El speranța, acesta se curățește pe sine, așa cum Acela curat este” (I Ioan 3, 3).
În învățăturile și faptele lui Iisus Hristos se arată taina iubirii smerite și atotputernice a Presfintei Treimi pentru om și posibilitatea omului de a participa la viața veșnică a Preasfintei Treimi. În legătură cu aceasta, Sfântul Apostol Pavel spune că prin Hristos, Cel răstignit și Înviat, Dumnezeu „împreună cu El ne-a sculat și împreună ne-a așezat întru ceruri, în Hristos Iisus” (Efeseni 2, 6). De aceea, pentru toți cei ce prin El au crezut în Dumnezeu, spune și Sfântul Apostol Petru, El este „speranța noastră în Dumnezeu” (cf. I Petru 1, 21).
Întemeiați fiind pe promisiunea divină, conform căreia: „credincios (fidel) este Dumnezeu, prin Care ați fost chemați la împărtășirea cu Fiul Său Iisus Hristos, Domnul nostru” (I Corinteni 1, 9), creștinii, cu smerenie, trebuie să-și pună toată speranța în iubirea infinită a lui Hristos, întrucât Dumnezeu celor smeriți le ajută, dăruindu-le harul Său (cf. Pilde 3, 34). După cuvintele Sfântului Apostol Pavel, creștinii sunt cei ce „mai înainte au nădăjduit în Hristos” (Efeseni 1, 12), fiind pecetluiți cu făgăduința Sfântului Duh (cf. Efeseni 1, 13). Această speranță în Hristos, în care și prin care Dumnezeu Se autocomunică sau Se autodăruiește omului, este, de asemenea, o garanție că în El, în Hristos, „toți vor învia” (I Corinteni 15, 22).
Credința în Dumnezeu este întărită prin nădejdea Evangheliei (cf. Coloseni 1, 23) și pusă în practică prin dragostea cu care omul răspunde dragostei necondiționate a lui Dumnezeu, ca și prin dragostea față de aproapele. În prima sa epistolă către tesaloniceni, Sfântul Apostol Pavel subliniază foarte bine legătura dintre credință, nădejde și dragoste, vorbind despre „lucrul credinței voastre și de osteneala iubirii și de stăruința speranței voastre în Domnul nostru Iisus Hristos” (I Tesaloniceni 1, 3). Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, cunoașterea lui Dumnezeu este credința vie care dă naștere speranței, iar speranța naște dragostea.
Speranța creștină crește și aduce roade prin cooperarea omului cu Dumnezeu. Speranța este dar făcut de Dumnezeu ființei umane, însă un dar care trebuie cultivat. De aceea, creștinul are datoria de a lupta în această viață împotriva a tot ceea ce-l poate împiedica să împlinească voia lui Hristos. Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos a arătat, prin cuvintele Sale și prin viața Sa, că în lumea căzută, marcată profund de păcat, de patimi egoiste, de lucrare demonică și de moarte, este greu, dar nu imposibil, ca omul să trăiască potrivit voii lui Dumnezeu, Care dorește eliberarea omului de păcat și de moarte și dobândirea vieții și fericirii veșnice.
Ispitele cu care s-a confruntat Iisus în pustie (cf. Matei 4, 4), și anume: lăcomia materială (problema economică), obsesia afirmării de sine egoiste (problema slavei deșarte), pofta de a stăpâni lumea aceasta (problema politică), aceste ispite, numite de Sfântul Maxim Mărturisitorul „ispitele plăcerii”, sunt o constantă a luptei spirituale a creștinului în lumea aceasta materială, care tinde permanent să se substituie Creatorului și să devină idol (cf. Romani 1, 23). Din vocația ei de a fi scară către cer, prin păcat, ea tinde să devină poartă către infern, din fereastră către Dumnezeu, ea tinde să devină zid opac de izolare. Dar toate ispitele enumerate mai sus au fost respinse de Iisus, arătând că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Omul nu poate exista doar ca ființă biologică, întrucât el este ființă teologică, creată după chipul lui Dumnezeu, care se hrănește din relația lui de viață și iubire cu Dumnezeu. Nădejdea sau bogăția slavei moștenirii Lui (cf. Efeseni 1, 18) la care a fost chemat omul este, de fapt, comuniunea cu El, Persoană veșnică, comuniune care începe în Biserica Sa și se desăvârșește în Împărăția lui Dumnezeu (cf. I Corinteni 15, 19).
Patima egoistă de a stăpâni sau domina lumea terestră, de a face domenii, imperii și paradisuri din lumea materială limitată și trecătoare, este, de fapt, o pervertire sau o deviere a dorinței omului după iubirea și bogăția infinită a lui Dumnezeu; această deviere este – după cum spunea Maurice Blondel – „căutarea pătimașă a infinitului în lucrurile finite”. Numai folosită în stare de rugăciune și de recunoștință față de Dumnezeu-Creatorul, lumea creată devine limbaj multiplu sau dialog pluriform al omului cu Dumnezeu și al oamenilor întreolaltă. Iar aceasta este posibil în măsura în care creștinul are în el Duhul lui Hristos, este mărturisitor și următor lui Hristos, în sensul că gândește, trăiește și se luptă în lumea aceasta așa cum a învățat, a trăit și a luptat Iisus Hristos, Domnul nostru. În acest sens, viața creștină este în primul rând luptă duhovnicească, răstignire a patimilor egoiste și biruință a iubirii smerite asupra egoismului, pentru a trăi viața în comuniune de iubire fraternă, nu în confruntare egoistă, după îndemnul Sfântului Apostol Pavel care zice: „cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să și umblăm. Să nu fim iubitori de mărire deșartă, supărându-ne unii pe alții și pizmuindu-ne unii pe alții” (Galateni 5, 24-26).
Lupta credinciosului în lume cu lăcomia de avere și de bani, cu dorința de stăpânire și de superioritate față de alții este mai mult decât un exercițiu moral, ea este o luptă spirituală în care se face experiența concretă a speranței că numai cu ajutorul lui Dumnezeu putem birui păcatul din natura umană și faptele răului sau duhurile răutății: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh. Pentru aceea, luați toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotrivă în ziua cea rea, și, toate biruindu-le, să rămâneți în picioare” (Efeseni 6, 12-13). Iar aceste arme sunt: platoșa dreptății; Evanghelia păcii; pavăza credinței; coiful mântuirii și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu (cf. Efeseni 6, 14-17). În plus, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă zicând: „faceți în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni și de cereri, și întru aceasta priveghind cu toată stăruința și rugăciunea pentru toți sfinții” (Efeseni 6, 18).
Greutatea luptei creștinului în lume este compensată de bucuria biruinței pe care o aduce harul lui Dumnezeu în cei care-L iubesc pe Hristos și este întărită prin nădejdea în Hristos. De aceea, tensiunea dintre fragilitatea sau neputința firii umane, pe de o parte, și puterea harului lucrător în creștinii luptători care ține trează speranța biruinței, pe de altă parte, a fost descrisă de același Apostol, teolog al speranței și păstor al Bisericii universale în cuvintele: „Avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârșitoare este a lui Dumnezeu și nu de la noi, În toate pătimind necaz, dar nefiind striviți; lipsiți fiind, dar nu deznădăjduiți; prigoniți fiind, dar nu părăsiți; doborâți, dar nu nimiciți; purtând totdeauna în trup moartea lui Iisus, pentru ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru” (II Corinteni 4, 7-10). Când omul încetează de a fi luptător împotriva păcatului ca existență egoistă individuală și colectivă, el nu mai poate fi în mod deplin și constant un smerit iubitor de Dumnezeu și de oameni, nici un promotor curajos al speranței evanghelice. Criza de speranță a omului secularizat se vede azi mai ales în practica suicidului, eutanasiei, avortului, drogurilor, violenței domestice și sociale și în alte forme ale disperării și dezorientării spirituale.
II. Conferința Bisericilor Europene – un apel pentru o mărturie și slujire comună a speranței evanghelice
La aniversarea a 50 de ani de la înființarea Conferinței Bisericilor Europene (1959-2009) constatăm că sublinierea importanței nădejdii în Hristos pentru viața Bisericilor de pe continentul nostru a fost o preocupare permanentă a acestei organizații. Nădejdea într-o lume mai dreaptă și pașnică, inspirată din credința în Dumnezeu cel în Treime preaslăvit a fost liantul prin care Conferința Bisericilor Europene a încurajat Bisericile din Europa într-o perioadă de timp când oamenii de pe acest continent trăiau divizați în blocuri ideologice și militare antagoniste și ostile. Conferința Bisericilor Europene privește astăzi în viitor cu încrederea că nădejdea în Iisus Hristos va inspira Bisericile din Europa prin harul Duhului Sfânt și din iubirea nemărginită a Tatălui, ca să continue lucrarea lor comună întru slujirea oamenilor de astăzi.
Multe din problemele cu care se confruntă Bisericile din Europa astăzi sunt concentrate încă în procesul complex de integrare europeană. Dar integrarea europeană privită numai din punct de vedere economic, juridic, financiar sau strategico-militar nu este suficientă. Dacă rămânem numai cu aceasta, multe aspecte ale identității și capacității de dialog ale Bisericilor rămân uitate, nefolosite și poate chiar umilite. Ca atare, vorbind despre o integrare europeană autentică și reală, factorii spirituali și culturali devin foarte importanți. Factorul spiritual și în primul rând cel religios, pentru că religia este dimensiunea cea mai profundă a spiritualității umane, nu poate fi trecut cu vederea. Ne exprimăm aici bucuria că în ultimii ani instituțiile europene au arătat tot mai mult interes dimensiunii culturale a integrării europene în general, precum și față de dialogul cu Bisericile din Europa. Pe parcursul celei de a III-a Adunări Ecumenice Europene, găzduită de către Biserica Ortodoxă Română la Sibiu, România, în septembrie 2007, s-au evidențiat mai multe posibilități de cooperare dintre Biserici și instituțiile europene în vederea unei lumi mai drepte și mai sigure pe continentul nostru.
Lumea întreagă este astăzi preocupată de criza economică cu care se confruntă și față de care Bisericile nu pot rămâne indiferente. Criza economică, care are la bază și o criză spirituală, aceea a lăcomiei după bani, poate însă fi convertită într-o șansă de progres, chiar dacă aceasta generează o serie întreagă de probleme sociale, pe care Bisericile nu le pot ocoli. Evanghelia arată că Iisus Hristos are o preferință pentru săraci, pentru cei suferinzi, pentru cei ce nu pot conta doar pe ei înșiși, iar Biserica, fiind Trupul tainic al lui Hristos, nu poate avea o altă atitudine. Deci, în acest context de criză economică, cooperarea Bisericilor din Estul Europei cu cele din Vestul Europei trebuie să fie una misionară, care poate aduce speranțe, pregătite de observații critice, de schimbare de atitudini, de regândire a relației dintre spiritual și material, dintre acumulare de bogăție și solidaritate cu cei săraci.
În contextul european actual, marcat de această profundă criză spirituală, există o tensiune între tradiție și modernitate, o pierdere a valorilor creștine tradiționale, o dureroasă instabilitate a familiei, un conflict între generații și foarte mult agnosticism, individualism, dublat de sectarism, prozelitism și fundamentalism religios.
Deci, există o criză spirituală, pentru că secularismul (ca atitudine de construire a societății și a vieții persoanei fără referință la valori transcendente eterne, ca și când Dumnezeu nu ar exista) nu rezolvă problema vieții personale și sociale. Secularismul lasă un vid care, dacă nu este umplut de creștinismul autentic, este din ce în ce mai mult umplut cu o religiozitate difuză și sincretistă, sau de o religiozitate radicală și violentă, ca reacție la indiferentismul nihilist al omului secularizat.
Constatăm că, din cauza unei deplasări masive a oamenilor dintr-o regiune într-alta, din cauza migrației, un fenomen atât de complex în Europa de astăzi, ca și urmare a căutării permanente a oamenilor de a trăi mai bine, s-au produs pe harta religioasă a Europei schimbări radicale. În contextul acesta foarte complex, care desigur este o permanentă noutate și constituie o mare provocare pentru Biserici, nu putem fi nostalgici încercând să restaurăm o Europă creștină medievală. Fiind vorba de o realitate nouă care presupune noi provocări, Bisericile trebuie să găsească împreună soluții noi pentru probleme noi. Va trebui să ne obșnuim tot mai mult cu pluralismul religios, cu respectul față de ceilalți, fără să cădem în relativism doctrinar sau moral. Dar cum putem păstra propria identitate, când totul se schimbă în jurul nostru? Desigur, numai cultivând și îmbogățind relația noastră cu Iisus Hristos, Cel ce ieri și azi și în veci este Același (cf. Evrei 13, 8), în Biserica Sa, Trupul Său tainic.
În general, societatea europeană de astăzi – adesea, mai mult indiferentă decât necredincioasă – are nevoie de Biserică, întrucât are nevoie de vindecare și de comuniune spirituală. Are nevoie de vindecare tocmai pentru că identifică libertatea persoanei cu individualismul egoist și cu posesia lucrurilor limitate și trecătoare; or, viața omenească nu se poate construi temeinic și constant pe vidul spiritual al uitării de Dumnezeu și de vocația cerească sau transcendentă a persoanei umane. Fără perspectivă spirituală sau metafizică, viața umană se reduce repede la « matematică », și anume, număr de indivizi robotizați și cantități de produse finite, pentru scopuri bine definite, dar trăind într-o lume închisă în sine, autosuficientă.
Pe de altă parte, viața creștină adevărată nu se mulțumește doar cu convingerea că Dumnezeu există undeva în cer; ea se realizează ca gustare sau experiență vie a prezenței lui Hristos în cei care-L iubesc pe El, Evanghelia și Biserica Sa. Să ne aducem aminte că Evanghelia după Matei se termină cu cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos pe care le-a rostit înainte de a se înălța la cer: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28, 20).
Încredințați de această promisiune, să ne punem nădejdea în El, Care ne va lumina cu Duhul Său cel Sfânt pentru a simți iubirea lui Dumnezeu Tatăl și pentru a binevesti lumii Evanghelia iubirii lui Dumnezeu pentru întreaga umanitate, pentru toate popoarele și pentru toate persoanele umane.
†DANIEL,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMNE
