Adusu-mi-am aminte…

Aducerea-aminte de binefacerile lui Dumnezeu este funcția ce ar trebui să orienteze existența noastră spre singura împlinire posibilă, lucrarea asemănării cu Dumnezeu.

„Adusu-mi-am aminte de judecățile Tale cele din veac, Doamne, și m-am mângâiat” (Ps. 118, 52) și „Adusu-mi-am aminte de numele Tău, Doamne, și am păzit legea Ta” (Ps. 118, 55) sunt cuvinte ale psalmistului David, care arată importanța chemării numelui lui Dumnezeu și a meditării asupra judecăților Lui.

Marcu Ascetul vorbește despre cei trei uriași, neștiința, uitarea de Dumnezeu și trândăvia, ca „pricini ale tuturor relelor”. Deci memoria are rostul de a actualiza în noi aducerea-aminte de Dumnezeu și de binefacerile lui, o împlinire a minții fiind cugetarea neîncetată la El. Funcția memoriei ar fi de a ne întoarce în paradisul pierdut, întâi în gând, pentru a se putea realiza apoi și concret. Din păcate, acest drum nu este un drum terestru, ci îl putem găsi doar făcând un salt într-o altă dimensiune, dimensiunea spirituală, accesibilă doar prin contemplație și harul lui Dumnezeu.

În starea căzută, fără contemplație și har, amintirile firești sunt constituite din experiențe care ne construiesc modul subiectiv și subconștient de a interpreta realitatea care ne cade sub simțuri.

Astfel, există o memorie conștientă, o memorie subconștientă și una inconștientă. Psihologii spun că partea conștientă este foarte mică în raport cu ceea ce purtăm în subconștient și inconștient, iar o împlinire a noastră ar fi luarea în stăpânire a întregii noastre ființe prin scoaterea a ceea ce este neconștient la lumină, fapt posibil prin asumarea în adevăr a întregii noastre ființe și experiențe și încredințarea acestora lui Dumnezeu spre sfințire. Din păcate, noi încercăm cu obstinație fie să uităm toate experiențele noastre neplăcute, pentru că nu știm să le dăm un rost, pentru că nu căutăm să înțelegem planul lui Dumnezeu cu noi (nu le vedem ca pe o pedagogie divină menită să ne desăvârșească), pentru că suntem într-o mișcare de contestare a înțelepciunii Lui, care se manifestă în întâmplările cotidiene, fie ne centrăm bolnăvicios pe ele, adâncind nemulțumirea și autocompătimirea izvorâte dintr-o iubire de sine nesănătoasă.

„Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ” are pentru omul contemporan doar o valoare teoretică, deoarece noi nu mai vedem în fiecare întâmplare a vieții noastre purtarea Lui de grijă menită să ne ajute să regăsim drumul spre El. Ne este foarte greu să iertăm, de aceea preferăm să uităm, acoperind ceea ce este neplăcut (pentru că aceasta ne arată nedesăvârșirile, înfrângerile noastre, eșuarea proiectelor noastre) cu alte și alte proiecte, experiențe și prietenii, în deșarta speranță că multitudinea experiențelor ne va da un adaos de viață. Uităm însă că singur Hristos este Viața; El și calea pe care a deschis-o, calea asumării.

Astfel, memoria noastră, în loc să fie în legătură doar cu Dumnezeu, cu Însăși viața, se fragmentează, se risipește și, în loc să ne aducem pururi aminte de datoria noastră cea una, ne aducem aminte până la epuizare de datornicii noștri, cei mulți cu care umplem temnițele întunecate ale sufletelor noastre, alături de care ținem flămând și gol și însetat și pe Hristos, cum spune părintele Arsenie Boca într-una din rugăciunile sale. Dacă astfel își exercită funcția memoria noastră, contabilizând datoriile semenilor noștri, atunci ceea ce trebuia să fie viață devine moarte și chin.

Aducerea aminte de rău devine o înveșnicire în noi a unor experiențe trupești. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune despre creația văzută că, contemplată duhovnicește, oferă cunoștința binelui, iar luată trupește, oferă cunoștința răului. Aceeași realitate, atunci când ne împărtășim de ea trupește, ni se face dascăl al patimilor, făcându-ne să uităm de cele dumnezeiești, iar înțeleasă duhovnicește, devine mântuitoare.

Pervertirea memoriei face ca amintirea plăcerii, a păcatului să cheme înnoirea experienței păcatului, care, după cuvântul Părinților, vine fie prin simțire, fie prin mustul trupului, fie prin amintire.

Amintirea are astfel această ambivalență, putând fi fie o amintire dureroasă a despărțirii noastre de Dumnezeul cel viu, fie amintirea plăcută a păcatului.

Credința noastră este cea care face ca noi să alegem să mergem pe drumul îngust al mântuirii, drumul crucii, al descoperirii sinelui nostru purtător al chipului lui Dumnezeu, sau pe calea cea largă a lumii, păcatului și „împlinirii” de aici. Când se vorbește de pedeapsa ce a venit asupra israelitenilor prin șerpi, în Înțelepciunea lui Solomon cap. 16, 5-8, citim: „Iar când a venit peste ei înfricoșata mânie a fiarelor și se prăpădeau mușcați de șerpii cei cumpliți, aprinderea Ta n-a ținut până la urmă. Ei au fost tulburați puțină vreme, ca să se îndrepteze, și au avut un semn de mântuire, ca să-și aducă aminte de poruncile legii Tale; Căci cel care se întorcea către acest semn se vindeca, dar nu prin ceea ce vedea cu ochii, ci prin Tine, Mântuitorul tuturor. Și prin aceasta arătat-ai vrăjmașilor noștri că Tu ești Cel Care izbăvești de tot răul.”

Jertfa Crucii este cea care prin semnul crucii a însoțit întreaga istorie a mântuirii, și în prefigurări, și la arătare, și va încheia și istoria temporală a umanității atunci când se va arăta ca semn al Fiului Omului. Să ne amintim pururea că am fost răscumpărați cu preț de sânge, să pomenim pururea pe Domnul prin chemarea numelui Lui, căci aceasta este lucrarea firească a minții omului născut din har. (Articol semnat de Pr. Laurențiu Milotoiu și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 11 august 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente