La Catedrala Patriarhală, Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop Vicar Patriarhal a oficiat marţi, 24 februarie 2015, în cadrul Pavecerniței Mari, a doua parte a Canonului Sfântului Andrei Criteanul.
Pentru a dobândi iertare de la Dumnezeu trebuie să ne aflăm într-o stare de pocăinţă
În cuvântul de învățătură, ierarhul a vorbit despre necesitatea pocăinței pentru dobândirea mântuirii.
„Partea cea de-a doua a canonului din seara aceasta ne arată că pentru a dobândi iertare de la Dumnezeu trebuie să ne aflăm într-o stare de pocăinţă, să plângem pentru păcatele noastre, să ne întristăm pentru ele. Însă, tristeţea aceasta trebuie să fie o tristeţe plină de speranţa că la capătul eforturilor noastre duhovniceşti ne vom bucura de iertarea păcatelor, de binecuvântarea lui Dumnezeu şi de reînfierea noastră ca fii ai Preasfintei Treimi. De aceea şi atunci când Mântuitorul în Predica de pe munte se referă la postire, El ne îndeamnă să nu fim trişti ca făţarnici, pentru că tristeţea în gândirea Sfinţilor Părinţi este un păcat pe care trebuie să îl regretăm”, a spus Preasfinţia Sa.
Esenţa acestui canon este tocmai chemarea noastră la a ne schimba viaţa
De asemenea, în cuvântul său, Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul a explicat celor prezenţi că tristeţea izvorâtă din părerea de rău pentru păcate trebuie să fie însoţită de nădejdea în Dumnezeu.
„Cheamarea la pocăinţă a Sfântului Andrei Criteanul are ca scop tocmai revenirea noastră la starea fericită de după botez când ne-am îmbrăcat cu Hristos ca şi cu o haină. Dar această pocăinţă, această tristeţe pe care trebuie să o purtăm în suflete, mai ales în perioada acestui sfânt şi mare post al Paştelui, tristeţe izvorâtă din părerea de rău pentru păcatele pe care le-am săvârşit trebuie să fie însoţită de nădejdea nezdruncinată că Dumnezeu, cum a primit pocăinţa lui Manase, pocăinţa lui David, pocăinţa Sfintei Maria Egipteanca şi a tuturor drepţilor invocaţi în canonul său de Sfântul Andrei Criteanul, va primi şi lacrimile noastre, va primi şi pocăinţa noastră, vom primi de la El dezlegare de păcate şi puterea de a ne schimba viaţa, pentru că esenţa acestui canon este tocmai chemarea noastră la a ne schimba viaţa”, a mai spus Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul.
Canonul Sfântului Andrei Criteanul – cântecul lacrimilor
„Să ne dăruiască Dumnezeu puterea aceasta interioară de a putea coborâ în cele mai adânci străfunduri ale sufletului nostru, de a descoperi tot ceea ce este neconform cu dorinţa lui Dumnezeu, să spălăm toate lucrurile acestea cu lacrimile pocăinţei rugându-ne ca Dumnezeu să ne dăruiască acest izvor al lacrimilor care, chiar dacă nu totdeauna sunt arătate prin roua ochilor, să fie o pocăinţă, o tristeţe şi o plângere interioară. Dar aşa cum am spus, una plină de nădejdea că făcând lucrul acesta, regretând păcatele, vom dobândi iertare şi reînfierea noastră de către Dumnezeu. De aceea, un mare teolog occidental a numit acest canon mare de pocăinţă cântecul lacrimilor tocmai pentru a arăta că nu este vorba de un bocet, de o plângere plină de disperare, ci de una optimistă după pildele pe care ni le aduce înaintea ochilor Sfântul Andrei Criteanul de oameni care ispitiţi au păcătuit, dar care redobândind harul lui Dumnezeu, s-au pocăit, şi-au schimbat viaţa dobândind mântuirea şi Împărăţia Cerurilor”, a mai spus Preasfințitul Varlaam Ploieșteanul, Episcop-vicar patriarhal.
Citit în primele patru zile din întâia săptămână a Postului Mare şi integral în Joia din săptămâna a cincea, Canonul cel Mare, datorită gândurilor înălţătoare pe care le transmite, temelor necesare în viaţa fiecăruia (smerenia, pocăinţa, străpungerea inimii), precum şi a profunzimii sale, devine un îndreptar şi un îndrumar pentru viaţa noastră. Conţinutul Canonului Mare este unul duhovnicesc, un profund dialog al omului păcătos cu propria conştiinţă, care-i atrage atenţia asupra celor săvârşite. Se poate observa alternanţa a două planuri: sufletul păcătos care-şi plânge păcatele pentru că nu a urmat calea drepţilor, ci a urmat largul drum al rătăcirii şi care din străfundurile inimii strigă: ‘Iartă-mă! Păcătuit-am la cer şi înaintea Ta!’, şi cel al fiinţelor umane ajunse la starea de îndumnezeire, prin pocăinţă.
