Dacă Dumnezeu le-ar grăi adevărul duhovnicesc pur și pe față, neînveșmântat în pilde, cu asemănări din lumea pământească, oamenii ar privi cu vederea trupească și nu ar vedea nimic, ar asculta cu auzul trupesc și nu ar auzi nimic, pentru că adevărurile duhovnicești și sufletești nu se aud cu urechile trupului și nu se văd cu ochii trupului.
Viața omului este un șir lung de pilde, un șir nesfârșit, care își are izvorul pururea curgător de la Creatorul ei, un izvor nesecat pe care cel ce voiește îl urmează și astfel poate ajunge la fericirea veșnică în Împărăția lui Dumnezeu cea pregătită de la întemeierea lumii (Matei 25, 34).
Hristos Domnul este Izvorul pildelor purtătoare de viață veșnică, pentru că fiecare Cuvânt al Său rostit înaintea celor ce-L ascultau odinioară rămâne pentru noi astăzi Cale, Adevăr și Viață (Ioan 14, 6), este Apa cea vie din care cel ce bea are viață veșnică (Ioan 4, 14).
Oamenii sunt așezați în această lume înconjurați din toate părțile de marea înțelepciune a lui Dumnezeu și de căile ce duc către El și Împărăția Lui cea cerească. Nu este om care să nu-și dorească să ajungă în Împărăția lui Dumnezeu, dar fiecare din noi privim cu ochii fără să vedem lumina cea adevărată și auzim cu urechile fără să deslușim glasul Părintelui, fără să înțelegem tâlcuirea celor auzite.
Săracă este lumea în care trăiește omul care privind nu vede și ascultând nu aude, de aceea Mântuitorul strigă: „Cine are urechi de auzit să audă!” (Matei 13, 9). Vorbea Hristos Domnul în pilde celor ce-L ascultau atunci din cauza învârtoșării și împietririi inimii lor, din cauza păcatului și stării de păcătoșenie în care se aflau.
Le vorbea cu blândețe și bunătate blândul Semănător, ca ei să înțeleagă ce este Împărăția cerurilor și cine se poate face vrednic de a intra în acest loc atât de minunat. Le vorbea pe înțelesul lor, aducând lumina Împărăției Tatălui ceresc peste preocupările lor pământești, comparând Împărăția Sa cu o comoară ascunsă, cu un năvod, cu zece fecioare, cu aluatul, cu grăuntele de muștar, astfel ca toți cei ce-L ascultă să se bucure de comoara învățăturilor din pilde, să asculte cu urechile și să audă, iar cu ochii să privească și să vadă.
Ca și cei de atunci, și noi astăzi căutăm semne ale existenței Împărăției cerești în fenomene sau lucruri neobișnuite, cum ar fi eclipsele, căderile de stele, cutremurele, războaiele și foarte rar ne aplecăm asupra întâmplărilor obișnuite din viața noastră de fiecare zi. De aceea, Domnul a oferit exemple din cele mai obișnuite îndeletniciri din viața aceasta, ca să ne arate nouă oamenilor tainele vieții veșnice ale Împărăției cerești.
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au văzut lucruri aidoma celor înfățișate de Domnul Hristos în pildele sale: grâul și neghina, cele zece fecioare în așteptarea mirelui, fiul risipitor, semănătorul, vameșul și fariseul, dar nimeni nu s-a gândit să scoată la lumină fructul minunat spre hrană sufletului, până ce Hristos Domnul nu a luat acest întâmplări drept pilde, din care tâlcuindu-le a scos miezul cel duhovnicesc folositor de suflet pentru intrarea omului în Împărăția Sa cea cerească.
Sfânta Evanghelie citită în duminica a XXI a după Rusalii ne înfățișează pilda semănătorului; o împrejurare obișnuită după conținutul ei, dar care ascunde în ea pe Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, învățătura Evangheliei și sufletul nostru.
Dacă Dumnezeu le-ar grăi adevărul duhovnicesc pur și pe față, neînveșmântat în pilde, cu asemănări din lumea pământească, oamenii ar privi cu vederea trupească și nu ar vedea nimic, ar asculta cu auzul trupesc și nu ar auzi nimic, pentru că adevărurile duhovnicești și sufletești nu se aud cu urechile trupului și nu se văd cu ochii trupului.
Orice adevăr duhovnicesc este din lumea duhovnicească, cerească și poate fi pătruns numai de vederea și auzirea duhovnicească. Dar adevărurile duhovnicești se manifestă în lume sub chipul lucrurilor și întâmplărilor firești.
Mulți dintre oameni și-au pierdut sau își pierd văzul și auzul înțelegerii duhovnicești „căci văzând nu văd și auzind nu aud, nici nu înțeleg” (Matei 13, 13) și de aceea, Mântuitorul, cunoscând neputințele lor, îi aduce pe oameni, de la fapte și lucruri trupești, pământești la fapte și lucruri duhovnicești.
„Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor” (Matei 3, 2). Este glasul Sfântului Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului Hristos, al „plugarului” care a desțelenit prin cuvântul său „pământul” plin de buruienile păcatelor și l-a pregătit astfel pentru primirea seminței celei bune care este Cuvântul – Fiul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatele lumii.
Dacă proorocii cei trimiși oamenilor de Dumnezeu au arat pământul, iar sămânța puțină pe care au semănat-o era de la Dumnezeu, iată că acum vine Însuși Fiul lui Dumnezeu cu sămânța Sa cea bună, pe care o seamănă cu dragoste, bunătate și înțelepciune peste tot pământul și la toți oamenii în același fel.
Pentru noi, creștinii veacului acestuia care cunoaștem din însăși tâlcuirea Mântuitorului Hristos semnificația duhovnicească a pildelor semănătorului și a grâului cu neghina, înțelegem cu ușurință ce ne este de folos pentru mântuirea noastră și intrarea în Împărăția Lui cea cerească.
„Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăția cerurilor se ia prin străduință și cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12).
Dacă Împărăția cerurilor se ia prin străduință, noi credincioșii trebuie să cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru a ne putea nevoi cu folos, ca sufletul nostru să nu fie drum bătătorit, ogor împietrit, sau plin de mărăcini, ci să primească cu inimă curată și bucurie sămânța cea bună care este cuvântul Lui cel roditor de fapte bune. „Prin Botez, ne-a scos cu sila din robie, desființând păcatul prin Cruce, și ne-a dat poruncile libertății†¦ Drept aceea, împlinind poruncile, ne arătăm dragostea față de Cel ce ne-a eliberat, dar nepurtând grijă de ele sau neîmplinindu-le, ne dovedim împătimiți de plăceri (Sfântul Marcu Ascetul, Filocalia 1, p. 277).
Nici Domnul Hristos, nici Sfânta Sa învățătură nu sunt de vină că se pierd trei părți din suflete, ci de vină sunt doar oamenii înșiși, pentru că au ochi, dar nu vor să vadă și urechi, dar nu vor să audă. Sfântul Apostol Petru spune „lăsați-i Lui toată grija noastră, căci El are grijă de noi” (I Petru 5, 7), pentru că Hristos pune asupra noastră o singură grijă: grija de suflet și de mântuirea noastră, iar neghina, drumul bătut, piatra și mărăcinii sufletului sunt „†¦deșertăciuni și vânare de vânt și fără nici un folos sub soare” (Eclesiastul 2, 11).
Celor care ce se străduiesc să primească cu inimă curată și bună cuvântul lui Dumnezeu și-l fac să rodească, Mântuitorul le are pregătită răsplata după dreptate.
„Atunci cei drepți vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor. Cel ce are urechi de auzit să audă” (Matei 13, 43).
Datoria noastră este să urmăm voii Domnului Hristos și să ne facem pe noi înșine „semănători”, adică răspânditori ai Cuvântului, amintindu-ne de îndemnul dat de Sfântul Apostol Pavel lui Timotei: „Propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare și învățătura (II Timotei 4, 2). Această lucrare presupune abnegație și zel misionar, pentru a transforma sufletele semenilor noștri în pământul cel roditor, aducător de bogată roadă. Deși poate părea unora dificilă, altora incomodă, mărturisirea credinței rămâne o chemare adresată tuturor creștinilor, dintotdeauna și de pretutindeni. ( Articol apărut sub semnătura Pr. cmdr.(r.) Petru Moraru și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 7 octombrie 2013)
