Există o zi în an când omenirea sărbătorește o mirare la fel de veche ca propria-i istorie, o taină care a îngenuncheat chiar și pe mari savanți ai lumii: COPILUL.
Nici psihologia modernă și nici tehnica evoluată nu vor putea vreodată să pătrundă deplin în universul din surâsul unui copil. Acest surâs întinerește lumea de mii de ani, iar pentru aceasta, lumea i-a dăruit cea mai frumoasă zi din an: 1 iunie. Această continuă minune o sărbătorește astăzi și Grădinița „Suflet de copil” a Parohiei „Sfinții Trei Ierarhi” – Fundeni din Capitală, care împlinește un an de când a fost inaugurată și sfințită.
Deși se află în imediata vecinătate a uneia dintre cele mai tranzitate artere ale Capitalei, șoseaua Fundeni, „ograda” Bisericii „Sfinții Trei Ierarhi” este în toată puterea cuvântului un colț de rai decupat din Maramureșul voievodal. Poarta din stejar, masivă, sculptată cu finețe, biserica din lemn ce se înalță ca o lumânare de recunoștință spre albastrul cerului, verdele crud care o înconjoară, țesut de gingașe flori, pomii ca niște arhangheli păzitori ai sfințeniei, clopotnița zveltă și lumânărarul din piatră de râu purtând pe frunte, ca o diademă regală, icoana Mântuitorului lucrată cu dichis în pietricele de mozaic, toate ți se imprimă în suflet ca o lume a frumosului, a gingășiei și a sfințeniei.
În această lume pășesc în fiecare dimineață copiii grădiniței din curtea bisericii. Pășesc pe acest petic de Maramureș cu așa o delicatețe, de parcă ar mângâia pământul, dacă nu cumva pământul este cel care le sărută piciorușele, bucurându-se să-i revadă. Par a fi duși de mâini de către părinți, dar, de fapt, ei sunt cei care își poartă părinții cu o determinare matură și inocentă; nu îi duc spre grădiniță, ci îi duc direct în biserică, pentru a-i vindeca de graba matinală și de grijile zilei. Pur și simplu nu vor să-și trimită părinții la serviciu fără puțină lumină în inimi, iar aceștia trăiesc neobișnuitul fior de a fi adus în rugăciune de către propriul copil, care pare a nu cunoaște foarte multe, dar care sclipește adesea ca un atoatecunoscător. Din respect și uimire față de această faptă părintească a copiilor, grădinița, îmbrăcată în veșmânt sculptat – ca și sora ei mai mare, biserica -, își așteaptă răbdătoare cei 36 de prunci care o însuflețesc zilnic. Deși au doar trei sau patru anișori, unii chiar doi, știu exact ce au de făcut atunci când intră în grădiniță; de aceea, în scurt timp, sunt deja în clase, pregătiți de a învăța lucruri noi. Este perioada pascală și nu își încep activitatea până nu cântă cu toții „Hristos a înviat!”. Grădinița răsună de glasurile lor subțiri ca niște clopoței de cristal. Cântă cu o convingere de parcă Învierea s-ar fi petrecut sub ochii lor.
„Casa de la biserică”
Însoțiți de părintele paroh Gheorghe Pop, intrăm în clasa „Îngerașilor”. Majoritatea au puțin peste doi anișori, dar învață deja limba engleză, stând cu urechile ciulite ca niște iepurași la domnișoara profesoară Despina Mareș. Îi salutăm ca pe niște oameni mari: „Hristos a înviat!” Nici un răspuns. O fetiță se retrage rapid lângă educatoarea și protectoarea lor, Mihaela Yang. Suntem oameni străini în casa lor, iar asta nu prea le convine. Într-un târziu, unul dintre copilași răspunde: „Adevălat a înviat!”, risipind cu puterea acestor cuvinte teama și suspiciunea. Prezența părintelui relaxează treptat atmosfera și apar primele zâmbete binevoitoare. Îl iubesc și îl privesc adesea ca pe unul dintre părinții lor. „Mulți dintre ei, mai ales cei mai mici, îmi spun uneori tată și îmi sar de gât atunci când intru în clasă”, mărturisește părintele. S-au obișnuit în acest loc și unii nu îi spun grădiniță, ci „casa de la biserică”. Aici își petrec timpul până aproape spre seară, când vin părinții după ei. Fiecare clasă are dormitorul ei tapetat cu icoane și personaje din desene animate, cu pătuțuri ca acelea ale piticilor din povestea Albei-ca-Zăpada.
Nu vrem să le invadăm spațiul de poveste și ieșim în hol. Drept în față este o ușă deschisă… ca o invitație. Înăuntru, asistenta medicală Roxana Măxineanu consultă cu grijă o fetiță care părea bolnăvioară. Acest lucru se întâmplă, de fapt, în fiecare dimineață. Nici un copil nu intră în clasă până nu e consultat cu atenție. Ne continuăm drumul și mergem la următorul etaj, în clasa „Ursuleților”. Ei sunt puțini mai mari, iar răspunsul la salutul pascal al părintelui este ferm și pronunțat, cu precizia și spontaneitatea unui soldat. Un singur băiețel, în inocența lui, răspunde convins: „La fel a înviat!” Și are dreptate! Așa cum a înviat acum două milenii, la fel învie Hristos în sufletul nostru de fiecare dată când mărturisim prin salut Învierea Lui. Faptul că grădinița se află sub tâmpla bisericii pare a avea o înrâurire minunată asupra sufletelor copiilor, generând adesea gesturi și fapte care îi miră și pe adulți. „Îmi povestesc educatoarele că atunci când sunt în biserică la slujbă și se trag clopotele, copiii își fac semnul Sfintei Cruci de unii singuri!”, ne spune părintele Gheorghe Pop.
„Ursuleții” sunt puțin mai mari decât „Îngerașii” și ne acceptă în mijlocul lor cu ușurință și cu prietenie. Asta pentru că prietenia este cea care îi leagă între ei și îi crește. „Cel mai mult îmi plac aici la grădiniță copiii, pentru că toți sunt prietenii mei. Și părintele e prietenul meu”, ne spune cu sfiala celor 4 anișori ai ei Daria Dumitru. Un alt copilaș, David Borca, de doar 3 ani, face imediat dovada acestei prietenii. Își cunoaște toți colegii cu numele complet și îi place să știe că sunt toți în jurul lui. Se ridică în picioare și numără fără să se încurce până la 13, după care continuă ajutat de educatoarea lui, Mihaela Copaciu. Nemulțumit de eșecul de a fi încurcat 13 cu 14, își strigă toți colegii cu numele complet, cu alura unui profesor care le face prezența elevilor. Mai mult decât atât, cunoaște sfinții din toate icoanele așezate pe pereții grădiniței și se arată mereu interesat de viața și minunile lor.
„Simt că am început să întineresc”
După o rundă bună de cântat și rostit poezii, copiii își așteaptă răsplata, motiv pentru care primesc cu bucurie anunțul că e vremea pentru mers la locul de joacă din curtea bisericii. Ajutați de îngrijitoarele Mariana Șandru și Iosefina Hurmuzache, se îmbracă, coboară cu atenție scările și se îndreaptă câte doi de mânuță spre părculeț, asaltând toboganul, balansoarul și leagănele. Câțiva se adună plini de mirare în jurul unui gândăcel care tocmai ieșise năuc dintre pavele nedumerit și el de atâta atenție. Veselia e molipsitoare. Părintele Gheorghe Pop îi privește cu drag, ca și cum ar fi ai lui cu toții: „Când am început să fac grădinița, mă simțeam bătrân. Acum am 42 de ani și simt că am început să întineresc”. A muncit mult pentru a construi acest loc minunat și trudește zi de zi ca totul să se desfășoare în cele mai bune condiții. Au însă și bucurii pe măsură. „Cea mai mare bucurie a mea este atunci când îi văd la rugăciune fie în biserică, fie în grădiniță la vremea mesei sau atunci când se apropie de Sfânta Împărtășanie. Un copil care se roagă în fața unei icoane este o pildă de urmat pentru orice credincios, ca și acesta să fie la fel de rugător, să fie curat sufletește și să se apropie de Dumnezeu. Cu adevărat sunt pilde de urmat întrucât ei sunt cei care în fiecare dimineață, la sosirea în curtea bisericii, le cer părinților ca mai întâi să intre în biserică și apoi în grădiniță. Sunt foarte legați de biserică și îmi spun părinții că în discuțiile pe care le au ei în familie vorbesc cu multă bucurie despre grădinița de la biserică”, mai spune părintele.
Părintele Pop este convins că prezentul și viitorul Bisericii sunt copiii și, din acest motiv, educația lor este cea mai bună și mai corectă investiție: „Prin atenția și grija sporită față de acești copii, prin contribuția noastră la buna lor creștere spirituală, încercăm să deschidem mintea și inima acestor copii pentru tot ceea ce este frumos și bun în viață, pentru adevăr, dreptate, cinste, recunoștință, spirit de solidaritate, ascultare, dragoste și prețuire față de părinți. Pe lângă cultivarea acestor valori prin dragostea și căldura sufletească cu care îi înconjurăm de fiecare dată, facem ca viața acestor copii să fie una frumoasă, ca din fiecare zi a vieții lor să facem o sărbătoare”. (Articol realizat de Gheorghe Cristian Popa și Ștefan Sfarghie)
