În contextul agitației care s-a creat în legătură cu finanțarea Bisericii și a cultelor religioase din România de către stat, trebuie să spunem că acest lucru nu este nicidecum unic în Europa. Vom prezenta situația privitoare la ajutorul financiar al statului către cultele religioase în țări europene, unele chiar foste membre ale blocului comunist.
În funcție de evoluția istorică a finanțării sau subvenționării Bisericii de către stat, s-au format diverse modalități pentru realizarea acestui lucru, care diferă de la stat la stat.
O primă formă este finanțarea Bisericii prin intermediul direct al statului, cum este cazul Belgiei, Luxemburgului sau Greciei. O a doua formă este finanțarea Bisericii direct de către credincioși, sub diverse forme: prin donații sau colecte, cum se întâmplă în Franța, Portugalia, Marea Britanie, Irlanda, Olanda; prin taxă (cotizație) pentru Biserică (Kirchenbeitrag), cum este cazul în Austria; prin impozitul pentru Biserică (Kirchensteuer), în Elveția, Germania și Țările Scandinave; prin alte modalități de impozitare, în Italia și Spania.
Aceste modalități de finanțare funcționează însă numai într-o formă combinată, nu în forma pură în care au fost prezentate mai sus. Subvențiile din partea statului sunt direcționate în majoritatea țărilor Uniunii Europene spre activitatea social-caritativă a Bisericii (aziluri de bătrâni, spitale, case de copii), spre școlile private bisericești (în special spre cele pentru pregătirea personalului clerical), spre asistența religioasă din închisori sau unitățile militare sau pentru întreținerea bisericilor monumente istorice.
Finanțarea de către stat
Prima formă de finanțare a Bisericii prin intermediul statului este întâlnită, așa cum am spus, în Belgia, Luxemburg sau Grecia.
În Belgia, țară cu o populație majoritar catolică, s-a statuat prin Constituția din 1831 (socotită ca fiind una dintre cele mai moderne ale momentului și din care s-au inspirat și constituțiile ulterioare ale României) un compromis între Biserică și politicienii cu viziuni mai liberale (orientare laicistă) prin care erau fixate legăturile dintre Biserică și stat. O separare totală între cele două nu s-a realizat, dar s-au stabilit o libertate și o independență a uneia față de cealaltă. Prin Constituția napoleoniană, la articolul 181, era stabilit că statul va suporta cheltuielile pentru salariile și pensiile clericilor de la bugetul de stat. Statul finanțează construcția și repararea edificiilor cultelor religioase, precum și facultățile de teologie în proporție de 100% pe cele catolice și 60% pe cele protestante. Prin același articol se stabilește că statul va suporta cheltuielile nu numai pentru personalul clerical, dar și pentru laicii care își desfășoară activitatea în cadrul Bisericii.
În Grecia, fondurile pentru construcția, întreținerea și restaurarea lăcașurilor de cult vin direct de la bugetul de stat. Acordarea acestor fonduri se întemeiază pe deciziile Sinodului Permanent al Bisericii Ortodoxe a Greciei, ratificate de Sfântul Sinod și publicate în Monitorul Oficial al Greciei. Statul suportă cheltuielile legate de plata salariilor personalului bisericesc și a pensiilor celor aflați în această situație, a cheltuielilor legate de școlile pentru instruirea personalului bisericesc, salarizarea profesorilor de religie.
Luxemburgul este cel mai mic stat din cadrul UE, cu o populație în proporție de 90% catolică. Legislația principatului a fost influențată de cea belgiană, Constituția din 1831 fiind folosită drept model la întocmirea propriei legislații, chiar și în ceea ce privește legătura între Biserică și stat. Prin articolul 19 al Constituției este garantată libertatea religioasă, iar prin articolul 126 este stabilită plata celor care își desfășoară activitatea în cadrul Bisericii (clerici și laici) ca fiind suportată de bugetul de stat, precum și plata cadrelor didactice de la seminarul preoțesc ce există în principat. Toate comunitățile religioase recunoscute de stat ca asociații de drept public sunt scutite de la plata impozitelor.
Susținerea financiară de către credincioși
O altă formă de susținere a Bisericii sau a comunităților religioase, în general, este prin intermediul colectelor sau donațiilor benevole.
În timpul Revoluției Franceze au fost naționalizate câteva dintre proprietățile Bisericii pentru a putea fi acoperită o parte a deficitului bugetar. Napoleon a încercat să restabilească pacea între stat și Biserică și a semnat un Concordat împreună cu papa Pius VII la 15 iulie 1801. Prin acest document, statul francez se angaja să suporte cheltuielile bisericești, ceea ce însemna salarizarea personalului clerical, întreținerea și construirea edificiilor necesare cultului. La 9 decembrie 1905 însă, a fost adoptată legea prin care se stabilea separarea dintre Biserică și stat. În aceste noi condiții, recunoașterea de către stat a cultelor religioase și finanțarea acestora nu mai erau de actualitate. Prin Constituția din 1958 se stipula clar că republica nu recunoaște, nu plătește sau nu sprijină vreun cult. Astăzi, 75% din veniturile bisericești ale cultelor ce își desfășoară activitatea în Franța provin din colecte și donații. Cealaltă cotă de 25% vine din contribuția benevolă a credincioșilor, care este plătită de aproximativ 45% dintre membrii Bisericii Catolice și constă într-o proporție de 1% din venitul unei persoane.
Biserica anglicană din Țara Galilor și cea din Irlanda de Nord nu sunt recunoscute ca biserici naționale, ci doar cea din Anglia, care o are pe regină drept cap al ei. Sprijinul financiar al statului, chiar dacă nu este considerabil, se îndreaptă doar spre aceasta din urmă, care trebuie să se întrețină și din fonduri proprii. În spirit caracteristic englezesc, contribuțiile sunt benevole, dar totuși obligatorii (voluntary-but due).
În Olanda, Constituția stabilește separarea între stat și cultele religioase, dar acest lucru nu înseamnă că nu există relații de colaborare între cele două părți. Astfel, din 1983, statul olandez suportă cheltuielile legate de salariile și pensiile personalului clerical. Aceste cheltuieli și ajutorul financiar acordat Bisericii sunt văzute ca o compensație pentru trecerea bunurilor și averilor Bisericii în proprietatea statului petrecută în secolul al XVIII-lea. Statul suportă cheltuielile de întreținere și restaurare a monumentelor istorice. Acordarea acestui ajutor s-a bazat pe o lege specială în acest sens, adoptată de Parlament în anul 1962. În anul 1975 a fost adoptată o lege prin care se acordă sprijin financiar și pentru construcția de moschei, dar ulterior ambele au fost abrogate. În prezent, conform legii în vigoare în Olanda, guvernul poate sprijini construcția de noi lăcașuri de cult pentru uzul cultelor religioase recunoscute, atunci când crede de cuviință și în cuantumul pe care îl dorește.
Impozitul eclesial și alte sisteme de sprijinire a cultelor
Sistemele fiscale din Austria, Germania, Elveția, Țările Scandinave, Spania și Italia reprezintă o altă modalitate de sprijinire a cultelor religioase de către stat.
Austria este singura țară în care cotizația cetățenilor pentru cultele religioase este obligatorie. Acest lucru intră sub incidența legii privind cotizația religioasă din 1 mai 1939. Îndreptățite la primirea fondurilor obținute prin contribuția cetățenilor sunt Biserica Romano-Catolică, Biserica Evanghelică (inclusiv cea luterană și reformată) și Biserica Veche Catolică. La toate aceste confesiuni creștine se adaugă și comunitatea iudaică. Sumele obținute rămân la comunitățile religioase de la care sunt strânse, într-un anumit procent, iar restul se îndreaptă către organizațiile superioare ale bisericilor respective. Pe lângă această modalitate de finanțare, mai există în Austria și alte scutiri de ordin financiar acordate Bisericii: scutirile de impozite, plata salariilor profesorilor de religie și subvenționarea școlilor confesionale private ale Bisericii.
Sistemul german de impozitare este considerat a fi unul reprezentativ pentru tema abordată aici. Sistemul de impozitare eclesial își are rădăcinile pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, când statul, care până atunci suporta cheltuielile de finanțare ale Bisericii, a realizat că aceste costuri sunt prea mari. Această mișcare a corespuns și cu evoluția lucrurilor pe linia separării dintre Biserică și stat, totul începând cu exproprierile proprietăților eclesiale din 1803, în urma cărora principii germani care au intrat în posesia acestor proprietăți și-au luat angajamentul să suporte cheltuielile Bisericii, dar acest lucru a funcționat doar până la sfârșitul secolului. Acum, statul german suportă cheltuielile de personal ale autorităților bisericești superioare, lucrările de reconstrucție și întreținere ale unor clădiri ce aparțin unităților bisericești. Faptul că statul suportă cheltuielile pentru personalul angajat pentru asistență religioasă în închisori, cămine de bătrâni și pentru profesorii de religie din școli nu este perceput ca o scutire financiară, ci ca o obligație a statului, care trebuie să asigure posibilitatea exercitării dreptului la libertatea religioasă (în cazul orelor de religie din școlile publice, statul asigurând prezența religiei confesionale ca disciplină obligatorie).
În Elveția, este perceput impozitul eclesial, a cărui colectare diferă de la un canton la altul. O excepție privind acest impozit o reprezintă cantoanele Vaud, Geneva și Neuchatel. Pe lângă impozitul amintit, în unele cantoane există parțial contribuția autorităților cantonale la plata salariilor slujitorilor, a conducerii Bisericii și la întreținerea imobilelor aflate în proprietatea unităților de cult.
În Țările Scandinave există o formă de impozitare pentru Biserică, favorabilă Bisericilor considerate naționale. În Suedia, din anul 2000, sistemul de impozitare favorizează toate comunitățile religioase înregistrate și recunoscute de stat. Aici nu este recunoscut sub numele de impozit bisericesc (Kirchensteuer/ Kyrkjoskatt), ci ca taxă bisericească (Kirchenabgabe/Kyrkjoovgift), dar e percepută la fel ca toate impozitele.
În Danemarca, Biserica Națională Luterană este finanțată în totalitate de către stat. Pe lângă aceasta, există și impozite bisericești locale, care înseamnă virarea unui procent de până la 7% din venituri, perceput ca orice impozit local. În Finlanda, ambele confesiuni naționale (Biserica Luterană și cea Ortodoxă) au posibilitatea perceperii impozitului din rândul credincioșilor lor (asemenea Elveției, și aici se percepe impozit de la persoanele juridice). Pe lângă acest ajutor, cele două confesiuni, ca de altfel toate celelalte existente și recunoscute pe teritoriul finlandez, beneficiază de scutire de la plata oricărui fel de impozit.
Norvegia nu are un impozit pentru Biserică. Biserica Luterană este Biserica ei națională, aceasta fiind susținută total de către stat din punct de vedere financiar. Comunitățile locale sunt responsabile pentru întreținerea și construcția imobilelor cu scop eclesial.
În Polonia, a fost realizat un ‘fond bisericesc’ în urma semnării Concordatului cu Vaticanul. După căderea comunismului, acest fond a fost sprijinit substanțial de la bugetul de stat, iar în ultima perioadă s-a pus problema introducerii unui impozit eclesial la fel ca în alte țări europene, dar ideea nu s-a concretizat.
În Ungaria s-a dorit implementarea sistemului de redirecționare a 1% din impozitul datorat statului către culte, dar s-a dovedit că doar 10% din populația țării, reprezentând persoanele care frecventau serviciile religioase, au folosit această oportunitate. În aceste condiții, pentru întregirea sumelor necesare cultelor religioase din Ungaria s-a revenit și la ajutorul din partea statului, acordat sub forma unor subvenții.
La vecinii noștri bulgari nu există impozit pentru cultele religioase (sau impozit pe religie). O modalitate de finanțare sunt veniturile proprii obținute de culte prin donații sau contribuții benevole. Pentru ca aceste venituri obținute direct de către culte și subvențiile din partea statului să scadă, printr-o hotărâre de guvern nr. 11/22.01.1954, Biserica Ortodoxă a primit dreptul exclusiv de comercializare a obiectelor de cult. Prin Legea cultelor din Bulgaria, la articolul 28 se prevede posibilitatea cultelor de a obține fonduri din partea statului pentru construirea sau restaurarea imobilelor de care au nevoie pentru desfășurarea serviciilor religioase sau pe care le dețin și trebuie restaurate.
În Croația nu există un impozit, dar Biserica Romano-Catolică, majoritară în această țară, are la nivel de parohie o taxă benevolă, numită ‘lukno’, pentru salarizarea preotului, iar taxa este de aproximativ 13 euro pe an pentru o persoană. Biserica Romano-Catolică primește, de altfel, și sprijin din partea comunităților din alte țări. După 2001 a intrat în vigoare un nou Cod Fiscal prin care s-a stabilit ca Biserica să primească 185.000.000 kuna (aproximativ 24.500.000 euro) anual pentru a putea construi sau întreține lăcașuri de cult și pentru cheltuieli administrative.
În Letonia, cultele religioase au dreptul, conform articolului 15 din Legea cultelor, să desfășoare activități economice, dar pentru achitarea datoriilor sau contactarea de eventuale credite, cultele nu pot gira cu imobilele aflate în proprietatea lor. Cultele au dreptul de a cere ajutor financiar din partea statului, prin autoritățile responsabile cu problema cultelor și cu aprobarea Ministerului de Finanțe. Aceste fonduri pot fi cerute pentru acoperirea diverselor cheltuieli (chiar și pentru construirea bisericilor) sau pentru ajutoare umanitare. Pe lângă aceste ajutoare se adaugă posibilitatea persoanelor fizice și juridice de a dispune de până la 20% din impozitele datorate statului, pe care le pot dirija spre cultele religioase.
În Lituania, Biserica s-ar putea administra din fonduri proprii, dar fără ajutoarele din partea statului activitatea sa în societatea civilă ar fi modestă. În acest sens, statul acordă prin bugetul național, cultelor recunoscute la nivel național, sume de bani, proporțional cu numărul credincioșilor. Majoritatea fondurilor merg la construcții, renovări și întrețineri de lăcașuri de cult, dar și pentru centrele bisericești pentru cateheză, familie și tineret.
În Estonia, cultele religioase au statut de organizații non-profit și în consecință sunt absolvite de la plata taxelor. La nivel național nu există un impozit pe religie, dar anual există o sumă de bani care se acordă de la bugetul de stat către Consiliul Estonian al Bisericilor, din care fac parte nouă culte religioase. Această sumă este alocată fiecărui cult, direct proporțional cu numărul credincioșilor. Având în vedere că o parte a clădirilor care se află în proprietatea cultelor sunt monumente istorice sau de artă, statul estonian sprijină fiecare cult în parte în funcție de numărul și importanța clădirilor, pentru renovarea și întreținerea acestora.
Rușii au considerat o normalitate ridicarea Catedralei ‘Iisus Mântuitorul’
În Rusia nu există impozit pe religie, cultele finanțându-se din donații benevole, colecte și alte forme de strângere de fonduri. Articolul 23 al Legii privind libertatea de conștiință și de asociere religioasă permite organizațiilor religioase să investească în unele sectoare ale economiei, cu respectarea legilor statului. Biserica Ortodoxă Rusă deține și dreptul de desfacere și comercializare exclusivă a obiectelor de cult, sursă din care Biserica mai beneficiază de o serie de venituri, care nu sunt supuse impozitării. Încă din 1988, din vremea președintelui Mihail Gorbaciov, a fost pusă piatra de temelie a Catedralei ‘Iisus Mântuitorul’ din Moscova. Catedrala a fost construită din contribuția statului rus, ca o mică recompensă față de crimele odioase săvârșite de regimul comunist față de Biserica Ortodoxă Rusă, slujitorii și credincioșii săi. Catedrala ‘Iisus Mântuitorul’ este ridicată pe locul unei biserici construite de Biserica Ortodoxă în cinstea victoriei obținute de ruși asupra armatelor lui Napoleon Bonaparte, dar care a fost dărâmată de Stalin.
În aceste condiții, ridicarea acestei biserici cu fonduri de la bugetul de stat a fost văzută ca o normalitate și ca o reparație morală a statului față de Biserica Ortodoxă. (Articol publicat în ‘Ziarul Lumina’ din data de 5 aprilie 2011)
