Pe 31 ianuarie 2011, Înalt Preasfințitul Mitropolit Bartolomeu Anania pleca în lumea celor drepți, după o viață trăită în slujba Bisericii. Dincolo de activitatea misionară, însă, a lăsat tuturor modelul unui spirit liber, portretul unui român autentic, precum și o moștenire literară vastă.
S-a născut și s-a format în perioada interbelică, a trecut prin ororile celui de-al Doilea Război Mondial, a îndurat supliciile unor ani grei de temniță în perioada comunistă, dar nu și-a abandonat niciodată principiile, rămânând un om al ideilor și un spirit liber.
Timp de 18 ani a slujit Biserica Ortodoxă din Ardeal, mai întâi ca arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului (până în 2005, în cadrul Mitropoliei Ardealului), apoi în calitatea de cel dintâi mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului.
Tabloul biografic
Sub numele de mirean Valeriu Anania, cel care avea să devină mitropolit al Ardealului s-a născut la data de 18 martie 1921, în comuna Glăvile, județul Vâlcea. După școala primară, pe care a urmat-o în satul natal, s-a înscris la Seminarul Teologic Central din București, pe care l-a frecventat în perioada 1933-1941.
Un an mai târziu, s-a călugărit, la Mănăstirea Cernica, din București, fiind hirotonit apoi ierodiacon. În această calitate a slujit la mănăstirile Polovragi și Baia de Arieș.
În 1944 s-a înscris la Facultatea de Medicină și la Conservatorul de Muzică din Cluj, după ce Ardealul de Nord a revenit sub administrație românească. De această perioadă se leagă un capitol important al vieții sale, fiind cel care a organizat și condus greva studențească contra Guvernului condus de Petru Groza și, totodată, antirevizionistă, împotriva celor care nu erau de acord cu revenirea Ardealului la România.
Și-a continuat studiile la Facultatea de Teologie din București și la „Academia Andreiană” din Sibiu, obținând licența în Teologie în anul 1948.
Până în anul 1958 a îndeplinit mai multe funcții în cadrul administrației patriarhale. Au urmat șase ani de temniță cruntă, în închisoarea de la Aiud, fiind supus așa numitelor activități de reeducare.
În 1966, la doi ani după eliberarea din închisoare, a fost trimis de către Biserica Ortodoxă Română în Statele Unite ale Americii, unde a îndeplinit mai multe funcții în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române. Zece ani mai târziu se întoarce în țară, unde va îndeplini funcția de director al Institutului Biblic până în 1982, anul în care s-a retras la Mănăstirea Văratec, pentru a se dedica în totalitate scrisului.
Aici, în liniștea mănăstirii moldave, a lucrat vreme de 10 ani la diortosirea și adnotarea Sfintei Scripturi, după Septuaginta. O muncă migăloasă și dificilă, pe care el însuși o compara cu munca „de ocnaș”. „În 1992 i-am luat un interviu, la Văratec. Lucra la traducerea Bibliei. Odaia lui de lucru era ca o strană de biserică. Adică toate edițiile importante ale Bibliei, în felurite limbi, erau așezate exact cum se așezau ceasloavele sau alte cărți de rugăciune și el trecea, ca pe o claviatură, de la una la alta, se uita, confrunta un cuvânt cu altul”, își amintește scriitorul și omul de televiziune Grigore Ilisei.
Această muncă titanică s-a concretizat în tipărirea, în 2001, a ediției Bibliei la care lucrase atâta timp, operă care va deveni, de altfel, ediția jubiliară a Sfântului Sinod.
Zestrea literară
Dincolo de slujirea Bisericii și a semenilor, Bartolomeu Anania n-a abandonat niciodată tărâmul literaturii, atât de drag lui încă de pe băncile școlii. Din anul 1978 este membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar în anul 1982 a fost distins cu Premiul pentru Dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România. De asemenea, din 22 noiembrie 2010 este membru de onoare al Academiei Române.
A debutat pe tărâm literar în anul 1963, în revista „Vremea”, iar sub semnătura lui Valeriu Anania au apărut apoi lucrări de o valoare de necontestat: în dramaturgie – „Miorița” (1966), „Meșterul Manole” (1968), „Du-te vreme, vino, vreme!” (1969), „Păhărelul cu nectar” (fantezie pentru copii – 1969), „Steaua Zimbrului” (1971), „Poeme cu măști” (1972); în poezie – „Geneze” (1971), „Istorii agrippine” (1976), „File de acatist” (1981), „Anamneze” (1984), „Imn Eminescului în nouăsprezece cânturi” (1992), „Poezie religioasă românească modernă” (1992); proză și de eseuri – „Greul Pământului” (1982), „Rotonda plopilor aprinși” (1983), albumul „Cerurile Oltului” (1990), „Amintirile peregrinului Apter” (1991), romanul exotic „Străinii din Kipukua” (1979). (Articol semnat de Otilia Bălinișteanu și publicat în „Ziarul Lumina” din 31 ianuarie 2012)
