Vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist a trecut la cele veșnice în București, la 30 iulie 2007 și a fost patriarh al României timp de 21 de ani, în perioada 1986-2007. Părintele Patriarh Teoctist a intrat în mănăstire fiind numit frate la Mănăstirea Vorona în anul 1928 apoi la Mănăstirea Neamț în anul 1931. A absolvit Seminarul Monahal din Mănăstirea Cernica în anul 1940. A fost tuns în monahism la Bistrița, județul Neamț, sub numele Teoctist în data de 6 august 1935 și hirotonit ierodiacon pe seama acesteia în anul 1937, la 4 ianuarie. În 1940 s-a înscris la Facultatea de Teologie din București, obținând licența în 1945; paralel a îndeplinit diferite funcții în cadrul Arhiepiscopiei Bucureștilor și de diacon la Patriarhie.
La 1 martie 1945 a fost transferat la Centrul eparhial Iași, fiind hirotonit ieromonah în data de 25 martie 1945) și hirotesit arhimandrit în 1946. A urmat Facultatea de Litere și Filozofie din Iași în perioada 1945-1947, fiind preot slujitor, apoi mare eclesiarh la Catedrala mitropolitană din Iași și exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor (1946-1948). De asemenea între anii 1948-1950 a îndeplinit funcția de vicar al aceleiași Arhiepiscopii. La 28 februarie 1950a fost ales, iar la 5 martie 1950 hirotonit episcop-vicar patriarhal cu titlul „Botoșăneanul”; în această calitate a fost secretar al Sfântului Sinod, rector al Institutului Teologic Universitar din București în perioada 1950-1954 și a condus diferite sectoare din cadrul Administrației Patriarhale.
La 28 iulie 1962 a fost ales, iar la 16 septembrie înscăunat Episcop la Arad, unde a păstorit 10 ani (între decembrie 1969 – decembrie 1970, locțiitor de Episcop la Oradea). La 28 ianuarie 1973 a fost ales Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei, iar la 25 februarie 1973 a fost înscăunat.
Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Sucevei a fost ales la 25 septembrie 1977, iar la 9 octombrie 1977 a fost înscăunat. Începând cu anul 1980, luna iulie, până în ianuarie 1982, a fost locțiitor de Mitropolit al Ardealului. După moartea Patriarhului Iustin, la 31 iulie 1986, a devenit locțiitor de Patriarh, la 9 noiembrie 1986 a fost ales, iar la 16 noiembrie 1986 întronizat ca Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, păstorind până la moarte.
Lucrări: „Mitropolitul Iacob Putneanul, făclier al Ortodoxiei romanești, al năzuințelor de unitate națională și de afirmare a culturii române” (1978, Mănăstirea Neamț, 45 p.); și o ediție amplă, sub titlul „Mitropolitul Iacob Putneanul”, 1719-1778. „În slujba Ortodoxiei românești, a năzuințelor de unitate națională și de afirmare a culturii române” (1978, Neamț, 128 p); „Studiu introductiv la Dosoftei”, „Dumnezeiasca Liturghie” (ediție critică de N.A. Ursu, Iași, 1980, p. V-XLIV – lucrare editată la inițiativa sa). A publicat studii, articole, cuvântări în „Biserica Ortodoxă Română”, „Glasul Bisericii”, „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, „Mitropolia Olteniei”, „Mitropolia Banatului”, „Telegraful Român”, cărți de rugăciuni, pastorale. Articolele și cuvântările publicate în reviste, ca și prefețele, pastoralele au fost strânse, sub titlul „Pe treptele slujirii creștine”, în 13 volume (1980-2003). Ca Patriarh a îndrumat întreaga activitate editorială de la Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă. Cu binecuvântarea sa au apărut o serie de lucrări cu caracter teologic și istoric, cărți de slujbă, precum și o nouă ediție a Bibliei sinodale (2002).
