Acoperământul Maicii Domnului
În zilele împăratului Leon cel Înţelept (886-912), în Constantinopol, spre duminică, făcându-se priveghere de toată noaptea în cinstita biserică a Vlahernei, întru slava Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, la întâia zi a lunii octombrie şi de faţă stând mulţimea poporului, fiind ca la patru ceasuri din noapte, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, împreună cu ucenicul său, fericitul Epifanie, şi-au ridicat privirile şi au văzut pe Împărăteasa cerului, pe Acoperitoarea a toată lumea, pe Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, stând în văzduh şi rugându-se pentru lume.
Ea strălucea de lumină ca soarele şi acoperea poporul cu cinstitul ei omofor, fiind împreună cu oşti cereşti şi cu mulţimea de sfinţi, care în haine albe şi în cucernicie stăteau împrejurul ei, dintre care doi erau mai aleşi: Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Evanghelist Ioan.
Văzând aceasta, Sfântul Andrei a zis către ucenicul său, fericitul Epifanie: „Oare vezi, frate, pe Împărăteasa şi Doamna tuturor, care se roagă pentru toată lumea?” Iar el a zis: „O văd, sfinte părinte, şi mă minunez, că o văd acoperind pe oamenii ce sunt în sfântul locaş, cu cinstitul ei omofor, ce străluceşte mai mult decât soarele”.
Apoi cei doi au auzit graiurile cele cu umilinţă ale rugăciunii ei către iubitul său Fiu şi Dumnezeul nostru, Iisus Hristos: „Împărate ceresc, primeşte pe tot omul care Te slăveşte pe Tine şi cheamă în tot locul preasfânt numele Tău. Şi acolo unde se face pomenirea numelui meu, pe acel loc îl sfinţeşte şi proslăveşte pe cei ce te proslăvesc pe Tine şi împlineşte rugăciunile celor ce cu dragoste mă cinstesc pe mine, Maica Ta; şi făgăduinţele lor le primeşte şi din toate nevoile şi răutăţile îi izbăveşte”.
Între toţi sfinţii care s-au arătat în biserică împreună cu Prea-curata Fecioară, doi erau mai aleşi: Sfântul Ioan Înaintemergătorul, că altul mai mare decât el nu s-a născut între cei născuţi din femeie, şi Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, pe care îl iubea Iisus şi care s-a rezemat pe pieptul Lui.
Pe amândoi rugătoarea noastră, Fecioara Maria, i-a luat cu ea la rugăciunea cea pentru noi, ca pe unii ce au multă îndrăzneală către Hristos, ca prin ajutorul lor să plece mai degrabă pe Dumnezeu spre milă, pentru că mult poate rugăciunea stăruitoare.
Şi a stat Preacurata Fecioară între aceşti sfinţi precum chivotul între doi heruvimi, precum scaunul Domnului Savaot între serafimi, precum Moise cu mâinile întinse între Aaron şi Or; iar, prin rugăciunea ei, Amalec cel nevăzut a căzut cu toată stăpânirea şi puterea sa cea întunecată.
Deci, să prăznuim şi noi Acoperământul Preasfintei Fecioare Maria, Născătoare de Dumnezeu, aducându-ne aminte de acea prea-mărită arătare a ei care a fost în biserica Vlahernei, fiind văzută de Sfântul Andrei şi de Epifanie.
Să prăznuim, mulţumind Acoperitoarei noastre pentru această preamare milostivire, arătată spre neamul creştinesc, şi cu tot dinadinsul s-o rugăm pe ea ca, acum şi întotdeauna, cu milostivire să ne acopere pe noi, cei care avem nevoie de Acoperământul ei, de vreme ce, fără sprijinul ei, nouă, celor ce întotdeauna mâniem pe Dumnezeu, nu ne este cu putinţă a trăi, pentru că, greşind mult, cădem sub multe certări, după cum zice Scriptura: „Multe sunt bătăile păcătosului” (Psalmul 31, 11).
De aceea, am fi pierit pentru fărădelegile noastre, de nu ne-ar fi acoperit pe noi preamilostiva Stăpână; că, de nu ar fi stat înainte Sfânta Fecioară, rugându-se pentru noi, cine ne-ar fi izbăvit pe noi de atâtea nevoi sau cine ne-ar fi păzit până acum liberi?
Iar Prorocul Isaia ne sfătuieşte: „Ascundeţi-vă cât de puţin, până ce va trece mânia Domnului” (Isaia 26, 20). Unde vom putea să ne ascundem de mânia Domnului? Acoperământ nu ne-am agonisit nicăieri unde să scăpăm noi, păcătoşii, în afară de Acoperământul Preasfintei Fecioare Maria, Stăpâna lumii.
Troparul, glasul 4:
Astăzi, poporul cel binecredincios, luminat prăznuim, umbriţi fiind prin venirea ta, Maica lui Dumnezeu şi căutând către Preacinstită Icoana ta, cu umilinţă grăim: acoperă-ne pe noi cu Cinstitul tău Acoperământ şi ne scapă de tot răul, rugând pe Fiul tău, Hristos Dumnezeul nostru, să mântuiască sufletele noastre.
Sfântul Apostol Anania
Sfântul Apostol Anania, unul dintre cei şaptezeci de apostoli, a fost episcop în cetatea Damascului. Sfântul Apostol Anania l-a botezat pe Sfântul Apostol Pavel, pentru că Domnul i s-a arătat în vedenie, poruncindu-i să meargă pe uliţa care se cheamă Dreaptă şi acolo să caute în casa lui Iuda pe un oarecare Saul, supranumit şi Tarsianul, care se ruga.
Însă Apostolul Anania s-a lepădat de aceasta, ştiind câte răutăţi făcuse Saul sfinţilor în Ierusalim şi cu ce gând anume mersese în Damasc, ca să-i lege pe toţi cei ce cheamă numele Domnului. Iar Domnul îl îndemna pe el, zicând: „Mergi, că vas ales îmi este Mie acesta”.
Şi îndată Anania, sculându-se după porunca Domnului, a mers la Saul şi, punându-şi mâinile pe el, i-a zis: „Saule, frate, Domnul Cel ce ţi s-a arătat ţie pe cale m-a trimis ca să vezi şi să te umpli de Duhul Sfânt”. Şi îndată Saul a văzut iar Apostolul Anania l-a botezat.
După câteva zile, când iudeii se sfătuiseră să-l ucidă pe Pavel pentru o schimbare ca aceea a lui – că din gonaci s-a făcut propovăduitor al numelui lui Iisus – atunci Anania, împreună cu ceilalţi ucenici, luându-l pe Pavel, l-au scos peste zid într-o coşniţă.
Şi, intrând singur în adunarea iudeilor, propovăduia cu îndrăzneală numele Domnului. Nu numai evreilor ci şi celor de alte limbi, a binevestit Evanghelia Împărăţiei. S-a dus din Damasc în Elevteropol şi acolo, arătând noroadelor calea mântuirii şi tămăduind pe cei bolnavi şi neputincioşi, pe mulţi i-a adus la credinţa în Hristos.
În zilele acelea era în Elevteropol ighemonul Lucian, care se închina la idoli şi nu la Dumnezeu. Pe Lucian l-a ridicat diavolul împotriva creştinilor şi l-a îndemnat să trimită această scrisoare în toată stăpânirea sa: „De s-ar afla cineva numind pe Hristos şi închinându-se Celui răstignit, acela poruncim ca să fie dat la cumplite chinuri; iar care va jertfi zeilor celor fără de moarte, lepădându-se de Hristos, acela se va învrednici de daruri şi cinste de la noi”.
Scrisoarea aceasta, ieşind cu rău vicleşug, l-a aflat pe Sfântul Anania în acea ţară pe care străbătând-o, cu propovăduirea Evangheliei o lumină şi tămăduia toate bolile popoarelor, pentru că Domnul era cu dânsul, făcând prin mâinile lui multe minuni.
Nelegiuiţii închinători la idoli l-au prins pe Sfântul Anania şi l-au dus înaintea ighemonului Lucian, care îl silea pe sfânt în multe feluri să jertfească idolilor.
Sfântul Anania însă nu s-a supus şi le-a răspuns, zicând: „Nu mă voi închina mincinoşilor idoli, ci Unuia, adevăratului Domnului Dumnezeului meu Iisus Hristos mă închin, pe care ochii mei L-au văzut şi gură către gură am vorbit cu Dânsul, nu numai când era pe pământ ca un om, ci şi după înălţarea Lui la Ceruri; căci, fiind eu în Damasc, mi S-a arătat mie însumi şi m-a trimis să-l tămăduiesc pe Saul, pe care, prin minunata sa înţelepciune şi putere, l-a întors la cunoştinţa cea adevărată şi pe noi toţi ne-a izbăvit din diavoleştile mâini şi ne-a adus la Părintele Său.
Deci, Acestuia mă închin şi nu diavolilor celor ce voiesc să piardă tot neamul omenesc”. Lucian a început a-l îngrozi pe el cu chinuri de nu-i va îndeplini porunca, dar el stătea ca un stâlp, nemişcat întru mărturisirea lui Hristos.
Apoi, ridicându-şi spre cer mâinile, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ascultă rugăciunile mele şi mă fă vrednic părţii fericiţilor apostoli în veacul ce va să fie. Precum ai mântuit pe Saul prin adevărata lumină, mântuieşte-mă din mâinile acestui necurat ce se împotriveşte adevărului, ca să nu se facă voia lui asupra mea şi să nu mă vâneze în cursele înşelăciunii sale. Şi să nu mă lipseşti pe mine de împărăţia cea cerească, care este gătită tuturor celor ce iubesc calea adevărului Tău şi păzesc poruncile Tale”.
Lucian, nesuferind să audă aceste cuvinte ale lui, a poruncit să fie întins la pământ şi să fie bătut. În timp ce slujitorii îl băteau, unul strigă: „Ascultă-l pe judecător şi nu fi potrivnic poruncii lui: jertfeşte zeilor cărora li se închină toată lumea”. Iar după ce au încetat bătaia, i-a zis Lucian sfântului: „Măcar acum cruţă-ţi sufletul, ascultă-mă pe mine şi leapădă-te de Cel răstignit, ca să nu aduc mai cumplite chinuri asupra ta”.
Atunci Anania a răspuns: „Ceea ce ţi-am spus ţie la început, aceea şi acum îţi grăiesc şi nu încetez a-ţi grăi: că de Dumnezeul meu nu mă voi lepăda şi nu mă voi apropia de cele fără de suflet, pietre şi lemne, la care voi vă închinaţi şi ca pe nişte dumnezei le cinstiţi”.
Judecătorul, văzându-l pe el neînduplecat, a poruncit să-i fie strujite coastele cu cârlige fier şi cu lumânări aprinse să-i fie arse rănile. Şi sfântul, răbdând, îşi ridică ochii spre cer şi se rugă cu stăruinţă. După acele chinuri judecătorul a zis: „Până când vei petrece în nesupunere? Până când nu te miluieşti singur pe tine şi nu te închini zeilor?
Oare mai plăcut îţi este să pătimeşti toate acestea în zadar pentru un Hristos pe care L-au răstignit evreii, decât să fii întreg şi sănătos? Mă jur că nu te voi slobozi viu dacă vei fi nesupus aşa mult timp”.
A răspuns sfântul: „Fă ce vrei, vrăjmaşule al lui Dumnezeu, prieten al diavolului, că ai auzit de la mine de multe ori că nu mă voi închina zeilor tăi, afară de Unuia Dumnezeu care este Tată al Unuia Născut Fiul Lui şi începător al Sfântului Duh, Care a făcut cerul şi pământul şi toate cele ce sunt într-însele, în care am crezut. Acela mi-a dat mie putere ca toată ziua să stau tare înaintea ta şi cu bărbăţie să sufăr aceste chinuri.
Pentru ce îţi faci mai multe osteneli, căci iată de la mine ai auzit că voii tale nu mă voi supune. Deci, fă neîntârziat ce ai de gând să faci”.
Judecătorul, umplându-se de mânie, a poruncit poporului să-l ia pe Sfântul Anania şi, scoţându-l din cetate, să-l ucidă cu pietre. Şi luându-l acel norod fărădelege, l-a dus la locul uciderii şi l-a ucis cu pietre cape Sfântul Ştefan, iar el, cu mare glas, zicea: „Doamne, Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau duhul meu”.
Şi aşa s-a sfârşit, împlinindu-şi mucenicia, şi s-a dus la cereştile lăcaşuri. Iar poporul, văzând că murise, l-a lăsat neîngropat şi s-a dus. Şi s-a întâmplat atunci că pe acolo treceau nişte oameni credincioşi din Damasc. Şi aceştia au luat sfântul trup al Apostolului lui Hristos şi cu cinste l-au dus în Damasc şi l-au îngropat la moşia lui.
Troparul, glas 3:
Apostole Sfinte Anania, roagă pe Milostivul Dumnezeu, ca să dăruiască iertare de greşeli sufletelor noastre.
Sfântul Cuvios Roman Melodul
Sfântul Cuvios Roman Melodul a trăit pe la sfârșitul secolului al V-lea și prima jumătate a secolului al VI-lea. S-a născut în Cetatea Emesa din Siria. A slujit lui Dumnezeu ca paraclisier în Biserica din Berit (azi Beirut). În timpul domniei împăratului Anastasie (491-518) se afla la Biserica ‘Preasfânta Născătoare de Dumnezeu’ din Vlaherne – Constantinopol.
De aici a trecut ca diacon la Biserica ‘Sfânta Sofia’ cea veche. Bunul Dumnezeu îl binecuvântează pe Cuviosul Roman și astfel venind vremea cântării condacului, s-a urcat în amvon cântând primul condac alcătuit de el. Marcu din Efes spune că i s-a arătat Cuviosului Roman Melodul, în somn, Maica Domnului, care i-a încredințat un sul de hârtie.
După ce s-a trezit din somn, Cuviosul s-a dus în amvon și a cântat acest condac. Numărul condacelor alcătuite ulterior de Sfântul Roman trece de 1.000. Este unul dintre cei mai mari imnologi ai Bisericii creștine.
Troparul, glas 8:
Întru tine, părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că luând crucea ai urmat lui Hristos; şi lucrând ai învăţat să nu se uite la trup, că este trecător; ci, să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte Roman, duhul tău.
Sfântul Cuvios Iosif de la Bisericani
Sfântul Cuvios Iosif de la Bisericani s-a născut într-un sat din ţinutul Neamţ în veacul al XV-lea şi, de mic, dorind viaţa călugărească, a intrat în obştea Mănăstirii Bistriţa. Aici a primit tunderea în monahism şi a deprins de la părinţii bătrâni viaţa duhovnicească, postul şi neîncetata rugăciune. După o vreme, Cuviosul Iosif a luat binecuvântare de la egumenul său şi a plecat să se închine la Mormântul Domnului din Ierusalim.
S-a retras apoi în pustia de pe Valea Iordanului, unde a ajuns, în câţiva ani, sihastru vestit. Aici s-a nevoit într-o peşteră, mai întâi singur, apoi cu câţiva ucenici, răbdând multe ispite de la diavol. Ducând o viaţă de o înaltă trăire duhovnicească, şi-a adunat în preajma lui 17 pustnici, întemeind prima comunitate monahală românească din Ţara Sfântă.
Dar, năvălind arabii asupra Sfintelor Locuri, după multă tulburare, Cuviosul Iosif şi-a luat ucenicii şi a venit în Moldova, la Mănăstirea Bistriţa. Astfel sihăstria lui Iosif s-a mutat din Valea Iordanului în Moldova, pe Muntele Bisericanilor.
După ce numărul ucenicilor a crescut, a înălţat o mică biserică, al cărei hram era Buna-Vestire, construind şi chilii împrejur. Pentru viaţa monahală de aici, a statornicit rânduiala achimită (neadormită), după modelul Mănăstirii Studiţilor din Constantinopol, rânduială care presupunea rugăciune neîncetată în biserică şi la chilii, post, metanii, cântarea psalmilor şi ascultarea.
Năvălind turcii, care le-au incendiat biserica, s-au hotărât să plece spre Sfântul Munte Athos. Pe drum, însă, li s-a arătat într-un stejar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu care i-a întrebat: „Unde mergeţi?”.
La această minunată vedere, ei au răspuns: „Ne ducem la grădina ta!”. Iar Maica Domnului le-a spus atunci: „Întoarceţi-vă, că şi aici este grădina mea!”. În amintirea acestei minuni ei au aşezat acolo o icoană cu chipul Maicii Domnului.
Mai târziu Schitul Cuviosului Iosif s-a numit „Schitul Bisericani”, adică al celor ce se rugau pururea în biserică, pentru că monahii se rugau aici ziua şi noaptea, cu lacrimi, şi mulţi credincioşi se vindecau de boli, prin rugăciunea şi binecuvântarea Cuviosului Iosif. Deci, bine vieţuind până la adânci bătrâneţi şi făcător de minuni arătându-se, a răposat cu pace.
Sfântul Cuvios Chiriac de la Bisericani
Sfântul Cuvios Chiriac de la Bisericani s-a nevoit la începutul veacului al XVII-lea la Mănăstirea Bisericani, care număra pe atunci peste 100 de călugări. S-a retras în pustie, într-o peşteră din Muntele lui Simon, unde s-a nevoit singur, în aspră osteneală, vreme de 60 de ani. Vara şi iarna stătea pe munte lipsit de îmbrăcămintea trebuincioasă, în rugăciune curată, biruind cu puterea lui Hristos neputinţele firii şi ispitele diavolului.
Pe acest Cuvios l-a cunoscut şi Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei, care, mai târziu, după mutarea Cuviosului la Domnul, i-a sărutat şi sfintele moaşte, aşezate în peştera în care a trăit, peşteră ce se poate vedea şi astăzi şi în care s-a ridicat un paraclis în cinstea lui.
Pentru sfinţenia vieţii lor, Cuvioşii Iosif şi Chiriac au fost canonizaţi de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 2008, fiind cinstiţi în ziua de 1 octombrie.
Troparul, glas 1
Povățuitori sihaștrilor, ocrotitori ai celor din nevoi și celor mâhniți mângâietori, Sfinților Cuvioși Iosif și Chiriac cei ce ați dobândit rugăciunea cea de foc și vase alese a Sfântului Duh v-ați făcut, rugați-vă lui Dumnezeu să dăruiască sufletelor noastre pace și mare milă!
Duminica a 19-a după Rusalii
Textul evanghelic: Predica de pe munte – Iubirea vrăjmașilor (Luca 6:31-36)
Zis-a Domnul: Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea. Și, dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; și, dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii fac același lucru; iar dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai. Însă voi iubiți-i pe vrăjmașii voștri și faceți-le bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este.
