Sfântul Voievod Ştefan Cel Mare

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte la 2 iulie pe Sf. Voievod Ştefan Cel Mare. În cele ce urmează vă prezentăm un amplu material legat de personalitatea marelui sfânt voievod, semnat de Ştefan S. Gorovei publicat pe site-ul stefancelmare.ro:

„O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanţii eroici pe care atâta îi admirăm, care în vremea noastră a câştigat, cel dintâi dintre principii lumii, o biruinţă atât de strălucită asupra turcului! După credinţa mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii, şi mai cu seamă cinstea de căpetenie şi conducător împotriva turcului, cu sfatul, înţelegerea şi hotărârea tuturor creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici se îndeletnicesc cu trândăvia şi plăcerile ori cu războaiele civile”.

Acest elogiu înflăcărat, îmbinând admiraţia, încrederea şi respectul, a ieşit de sub pana unui vestit cronicar polon, Jan Długosz (1415 – 1480), sub impresia victoriei de la Vaslui (10 ianuarie 1475); el exprima, însă, cu certitudine, în partea noastră de Europă, o credinţă generală, pe care politica de până atunci a principelui Moldovei o justifica şi care se întemeia pe speranţa închegării unei coaliţii de mari proporţii, în faţa căreia cuceritorul Constantinopolului să bată în retragere. Evoluţia evenimentelor nu a adus, însă, împlinirea unei speranţe. În aceste împrejurări, al căror dramatism e greu de înţeles şi de retrăit astăzi, Moldova şi principele ei îşi aflaseră locul în prima linie a luptătorilor, a celor care aderau, cu mai multă sau mai puţină însufleţire, la ideea unei cruciade. Locul acesta, cu totul deosebit pentru un principe ortodox, îl avea în vedere papa Sixt IV atunci când îl numea pe Ştefan al Moldovei atlet al credinţei creştine şi în temeiul lui propunea cronicarului polon să se încredinţeze acestui principe misiunea de imperator et dux contra Turcum.

Nici douăzeci de ani nu trecuseră de când Ştefan vodă preluase domnia Moldovei. În 1457, el nu era decât încă un pretendent la Coroană, încă unul dintre urmaşii lui Alexandru cel Bun – fii şi nepoţi – care încercau să folosească, în profitul lor, situaţia tulbure din ţară şi de la hotarele ei. Zece ani mai târziu, lupta de la Baia – în care s-a frânt sumeţia regelui Matias al Ungariei – a arătat cine era, de fapt, cel care „pe Siret, la tină, la Doljeşti” luase în mâinile sale „schiptrul Ţării Moldovei” şi, odată cu el, soarta acestei ţări. După încă zece ani, principalele bătălii cu duşmanul Creştinătăţii erau date şi Europa cunoştea faptele acestui principe care stăpânea „o Valahie” întinsă de la Ceremuş la Marea Neagră şi de la Carpaţi până la Nistru, dar a cărui autoritate era încă şi mai întinsă şi a cărui hegemonie ajunsese să cuprindă, un moment, o bună parte a litoralului nordic al Mării Negre. El însuşi, „un bărbat de aleasă virtute şi cu merite preastrălucite faţă de Republica Creştină”, ştia că numele lui se afla – precum îl înştiinţase acelaşi Sixt IV – pe buzele tuturor. Cucernic şi smerit, dar încrezător în forţele ţării sale şi ale oamenilor săi, Ştefan transmitea Europei un mesaj realist: în primăvara anului 1477, solul său înfăţişa la Veneţia temeiurile acelei încrederi şi ale acelui realism politic: „Nu vreau să mai spun cât de folositoare este, pentru treburile creştine, această ţară a mea; socotesc că este de prisos, fiindcă lucrul e prea limpede, că ea este cetatea de apărare a Ungariei şi a Poloniei şi straja acestor două crăii”. Şi, cum ştia direcţia pe care aveau să o urmeze viitoarele atacuri otomane, vizând „cele două ţinuturi, al Chiliei şi al Cetăţii Albe”, domnul Moldovei atrăgea atenţia celor interesaţi îndeosebi de căile comerciale din bazinul Mării Negre „să aibă în vedere că aceste două ţinuturi sunt Moldova toată şi că Moldova cu aceste ţinuturi este un zid pentru Ungaria şi pentru Polonia”.

Mesajul a fost auzit, dar n-a fost ascultat. După încă zece ani, cele două cetăţi cu ţinuturile lor erau deja pierdute; războiul început în 1473 s-a încheiat în 1486 şi Moldova a acceptat din nou protectoratul otoman, însă în condiţii care numai lui Ştefan i s-ar fi putut acorda. Un contemporan, italian trăitor în Polonia şi sfătuitor într-ale politicii acestui regat, a caracterizat cum nu se poate mai bine chipul în care s-a ajuns, în acei ani, la fixarea acestui statut. Moldovenii – spune el – „au provocat adesea, în mai multe rânduri, pierderi atât de mari sultanului, încât acesta a fost silit, în cele din urmă, să-l numească aliat şi prieten pe Ştefan, domnul moldovenilor […], care a cedat nu sub presiunea armelor, ci sub anumite condiţii”. Astfel, Ştefan şi moldovenii lui s-au închinat Porţii „prin tratate, nu ca învinşi, ci ca învingători”.

Şi a mai trecut un deceniu. În toamna anului 1497, ambiţia regelui polon Ioan Albert a mânat spre Moldova o oaste puternică. Şi ambiţia regală, şi oastea s-au lovit de zidurile cetăţilor şi s-au frânt în Codrii Cosminului. După lungi discuţii, s-a ajuns la un tratat de pace, încheiat în iulie 1499 la Hârlău, act cu multe semnificaţii, marcând – după expresia lui A. D. Xenopol – „culmea mersului triumfal al lui Ştefan cel Mare”. Trecuseră 40 de ani de când domnul Moldovei trebuise să accepte un tratat (Overchelăuţi, 1459) cu clauze care încă îl stânjeneau. Acum, amândoi regii catolici – cel al Poloniei (Ioan Albert) şi cel al Ungariei (Vladislav, fratele primului) – trebuiseră să accepte că „în mâinile acestui voievod se află toată temelia şi toată puterea păcii şi a liniştii între aceste două ilustre regate”.

Toate acestea vor fi luminat, poate, sfârşitul lui Ştefan, acum o jumătate de mileniu. Domnul însuşi rezuma, cu smerită mândrie, la 1502, faptele pentru care fusese glorificat în Europa creştină a vremii: „de când sunt domnul acestei ţări, am purtat 36 de lupte, dintre care am fost învingător în 34 şi am pierdut două”. Era, desigur bilanţul care îl putea interesa pe medicul veneţian venit să aline suferinţele fizice ale unui „domn atât de mare cum este acesta”. Însă din informaţiile culese şi din observaţiile proprii, acelaşi medic putea să adauge că „acest vestit domn”, Ştefan voievod, „este un om foarte înţelept, vrednic de laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept, veşnic treaz şi darnic”.

Aşa îl vedeau contemporanii săi, şi în primul rând supuşii săi – colaboratorii apropiaţi, boierii mari şi mici, locuitorii târgurilor, negustorii, toţi cei în stare să furnizeze informaţii unui străin care trecea hotarele Moldovei sau unuia care scria o cronică dincolo de hotarele Moldovei.

Multe alte lucruri, însă, nu aveau cum să fie percepute imediat de contemporani, rămânând a fi înţelese şi înregistrate numai de urmaşi. Ştefan cel Mare a fost întruparea cea mai înaltă a maiestăţii monarhice din tot cursul Evului Mediu românesc. Tot ceea ce a făcut, tot ceea ce a spus, tot ceea ce a transmis este expresia unei concepţii de guvernare a cărei eficienţă s-a vădit repede şi cu efecte a căror durabilitate a fost verificată prin secole. „Elev” al marelui cruciat care a fost Iancu de Hunedoara, Ştefan a ştiut să preia din experienţa acestuia tot ceea ce se potrivea tradiţiilor dinastiei sale şi ţării pe care trebuia să o conducă. Ortodox fără concesii – fapt ilustrat şi de căsătoriile sale – a fost, în acelaşi timp, stăpânul tuturor supuşilor săi, de toate confesiunile.

Înţelegător al nevoilor impuse de alianţele politice şi militare, a păstrat credinţa şi speranţa într-o cruciadă a sa, ortodoxă. În acest domeniu, poziţia sa poartă pecetea de neconfundat a succesiunii bizantine pe care – fără să fie străin modului de viaţă din Europa centrală – a ilustrat-o cu strălucire. Pentru creştinătate, a luptat cu arma în mână şi s-a oferit să lupte, cu ai săi, până în ceasul din urmă. Când încheierea păcii s-a vădit de neînlăturat, a trecut această luptă într-un plan simbolic, stăruind în a sublinia cât mai apăsat faptul că era vorba de o misiune încredinţată de Cel de Sus, către care îndreptau acum rugăciunile nu numai clopotele bisericilor semănate pe tot cuprinsul ţării, ci şi picturile lor – ţâşnind, de la o vreme, şi pe pereţii exteriori, ca într-o mare, emoţionantă, învăţătura.

Ştefan a înţeles, ca puţini alţii, că a guverna, la vremea aceea, însemna, mai cu seamă, că principele trebuie să fie văzut de supuşii săi. A străbătut ţara cu toată curtea sa, făcând judecăţile nu numai în cetatea de scaun de la Suceava, ci şi în celelalte curţi domneşti. În toate bisericile sale, ridicate pentru folosinţa acestor curţi din oraşe (ca la Dorohoi, Hârlău, Iaşi, Piatra Neamţ ori Vaslui) sau pentru a sluji unor aşezăminte monahale, el şi familia sa puteau fi văzuţi de oricine, în somptuoasele tablouri votive. Prezenţa lui, uneori săptămâni în şir, în alte oraşe decât cetatea de scaun însemna, totodată, şi apariţia la slujbele religioase din acele biserici domneşti, participarea la hramuri şi la tot felul de alte ceremonii. Domnul se înfăţişa supuşilor săi aievea (nu numai prin chipurile încremenite din tablourile votive), în toată strălucirea, cu sfetnicii şi dregătorii curţii, cu ostaşii lui credincioşi, cu suita de cărturari care scriau actele şi scrisorile. Cu greu ne putem imagina, azi, aceste realităţi, care abia se întrezăresc din paginile cronicilor şi din şirurile destul de stereotipe ale documentelor, însă această politică a fost aceea care i-a asigurat câştigarea oamenilor, în epocă, şi supravieţuirea în sufletele urmaşilor. Dacă, în momentul când Ştefan a preluat sceptrul, unii fruntaşi ai societăţii moldovene – însemnaţi prin poziţie, avere, înrudiri şi influenţă – au plecat din ţară, întorcându-se treptat, în primii ani ai noii domnii, în preajma marilor confruntări cu otomanii boierimea şi-a strâns rândurile în jurul principelui şi, cu el în frunte, a dat piept cu moartea. Astfel, în dimineaţa luptei de la Vaslui, unul dintre ei a îngenuncheat şi i-a spus: „Îţi vom sta astăzi credincios alături şi Dumnezeu ne va ajuta”. În anul următor, la Valea Albă, a pierit mai ales floarea oastei; a spus-o Ştefan însuşi: „eu, cu curtea mea, am făcut ce am putut…”. După încă un an, un corp de oaste şi-a lăsat oasele în Crimeea, pe zidurile cetăţii de la Mangop, încercând să stăvilească acolo valul ameninţărilor al puterii otomane. Asemenea jertfe nu ar fi fost posibile fără încrederea puternică a ţării întregi şi în primul rând a boierimii, fără a cărei colaborare nu se putea imagina o cârmuire bună.

Din ce în ce mai mult se întrevede, din cercetarea izvoarelor, că Ştefan cel Mare a fost unul dintre conducătorii medievali care au dispus de o excelentă capacitate de a culege informaţii. Domnul de la Suceava era, tot timpul, foarte bine informat: soli străini veneau mereu la el – Ştefan este, de altminteri, cel dintâi domn român pe lângă care a fost acreditat un reprezentant permanent al unei mari puteri (un veneţian în 1476) – în timp ce solii săi băteau drumurile spre alte curţi. Un aparat diplomatic excelent a stat în slujba domnului, sub directa îndrumare a marelui logofăt al ţării, Ioan Tăutu, el însuşi un diplomat de mare anvergură, specializat în relaţiile cu Poarta şi cu regatul polon. Urmele acestor relaţii diplomatice – deosebit de complexe şi atent construite – se regăsesc în cronici şi în documente.

Faptelor săvârşite pentru apărarea moşiei sale şi a creştinătăţii întregi, Ştefan cel Mare le-a adăugat, însă, o faţă neîntâlnită până atunci, şi nici după aceea la dimensiunile atinse de el; a fost un creator de memorie istorică. Pe de o parte, a restaurat mormintele tuturor înaintaşilor săi: ale primilor principi ai Moldovei independente – în biserica Episcopiei de la Rădăuţi; ale membrilor familiei lui Alexandru cel Bun – la Bistriţa şi Neamţu. După ce părinţilor săi le-a făcut morminte la Probota, a zidit o mănăstire (Putna), a cărei biserică trebuia să fie necropola propriei sale familii. Pe toate bisericile a pus, la vedere, pisanii – dintre care unele, explicând semnificaţia respectivei ctitorii, sunt adevărate pagini de cronică – toate cu numele său, uneori şi cu stema ţării.

Pisanii mai măreţe, cu stema sa personală, dinastică, alături de cea a ţării, a pus să se ridice şi pe zidurile cetăţilor – dintre câte vor fi fost, sunt cunoscute două la Cetatea Albă (din 1476 şi 1479) şi două la Suceava (din 1477 şi 1492). Pe de altă parte, a pus să se scrie cea dintâi carte de istorie a ţării sale, cronica în a cărei redactare a avut un cuvânt important, probabil, marele logofăt Ioan Tăutu, şeful cancelariei domneşti. „Cronica epocii e opera vie a lui Ştefan şi-şi pierde ea însăşi viaţa odată cu acel din al cărui suflet s-a născut” (Emil Turdeanu). Această cronică – din al cărei trunchi se vor desprinde mai multe variante locale şi traduceri în limbi străine – este una dintre ctitoriile nepieritoare ale lui Ştefan cel Mare, făcând din el, cum s-a spus, un ctitor al istoriografiei româneşti.

În anii acestei lungi domnii a avut loc o înflorire extraordinară a artelor. Specialiştii care au studiat ansamblurile picturale, icoanele, manuscrisele cu miniaturi, broderiile liturgice, piesele de argintărie sau sculptate în lemn, nu fac economie de laude şi elogii. Şi încă trebuie să se ţină seama de faptul că broderiile, cărţile şi mai ales tot ce a însemnat obiect lucrat în aur, argint şi pietre scumpe constituie un tezaur drastic redus în urma nenumăratelor prădăciuni care au lovit ctitoriile moldovene în veacurile XVI – XIX. Dar pe unde au ajuns, în vălmăşagul vremurilor, unele manuscrise – în Austria, în Rusia ori în Statele Unite – ele sunt considerate capodopere ale respectivelor depozite.

La împlinirea a cinci veacuri de când „acest vestit domn” a plecat spre veşnicele lăcaşuri, descoperim cu uimire şi emoţie cât de puţine lucruri ştim, totuşi, despre viaţa sa, despre tot ce se va fi lucrat în ţară, despre relaţiile sale cu monarhii vecini şi cu unii principi mai de departe. Cum gândea, cum simţea, cum trăia – capitole întregi sunt acoperite de imense pete albe. Ici şi colo, când şi când, câte un istoric mai îndrăzneţ şi mai puţin conformist speră să spulbere întunericul acestei necunoaşteri, legând laolaltă firimituri care par de neînţeles în absenţa unei imagini a întregului din care nu se mai desluşeşte nici măcar umbra. Din cele mai neaşteptate colţuri, se ridică însă, uneori, câte o asemenea umbră, care zdruncină confortabila şi liniştitoarea credinţă în falsele imagini consacrate. Monumentala sobă, reconstituită din resturile descoperite pe Câmpul Şanţurilor de lângă cetatea Sucevei, a fost una din aceste revelaţii de natură să modifice structural înţelegerea aceluia care a comandat-o şi a aşezat-o în casa lui: unul ca acela nu era un prinţişor sărman, legat de poalele marilor monarhi ai vremii, apărându-şi „sărăcia şi nevoile şi neamul” cum şi pe unde îi era îngăduit, ci un suveran puternic, bogat şi mândru, conştient că tuturor celor care îi treceau pragul trebuia să le arate ce însemna ţara peste care domnea. Era ţara pe care el însuşi o definise ca fiind o „poartă a Creştinătăţii” (1475), o „cetate de apărare a Ungariei şi a Poloniei” (1477), „scut şi protecţie din toată partea păgânească” (1503). Lectura şi analiza liberă a tuturor mărturiilor rămase din acea vreme – fie surse scrise, fie surse vizuale – conduc, încet-încet, la o imagine cu totul nouă a lui Ştefan cel Mare, neaşteptată (poate) pentru unii, dar veridică în fond şi întru totul corespunzătoare aceleia pe care fabuloasa sobă de la Suceava doar a sugerat-o acum câteva decenii.

Nu ne-a rămas de la acest domn un text ca acela, plin de zbucium şi trăire tumultoasă, dictat de Mihai Viteazul la 1601 şi învestit de Nicolae lorga cu o sugestivă caracterizare: o istorie a lui Mihai Viteazul de el însuşi. Pentru a-i cunoaşte gândurile, credinţele, reacţiile avem numai câteva scrisori şi o seamă de ziceri, reţinute de oameni care l-au cunoscut ori care au avut acces la rapoartele diplomatice. Din toate, se desprinde chipul unui om foarte sigur pe el şi foarte măsurat la vorbă, transmiţându-ţi mesajul doar în câteva cuvinte apăsate, ca tăiate în piatră, într-o rostire apropiată de ceea ce s-a numit stil inscripţional. Emoţia, grija, mânia nu se ascund în spatele vorbelor, după cum nici ironia dură nu lipseşte din aceste texte. Însă ceea ce răzbate din toate aceste texte este credinţa nestrămutată şi necondiţionată a celui care, în inscripţiile săpate în piatră, gravate în argint sau scrise pe pergament îşi spune „Binecinstitorul şi de Hristos iubitorul domn”. Iar dacă aceste mărturii ar putea fi bănuite de formalism, o avem pe aceea a unui străin, un diplomat (Paolo Ognibene), catolic şi nu ortodox, care în 1474 a trecut pe la Curtea Moldovei; el a comunicat la Veneţia – şi de acolo mesajul a plecat spre Roma, la papa Sixt IV – că un principe „mai smerit şi mai cucernic” decât domnul Moldovei „nu se poate a fi”.

Există, însă, mai presus de tot ceea ce se exprimă prin cuvinte, un document în care Ştefan însuşi a spus, cu toată concizia şi cu toată limpezimea posibile, crezul său: stema pe care şi-a fixat-o spre 1490 şi care, cu mici (dar nu neînsemnate) modificări o va purta până la moarte. Ca orice mărturie heraldică, ea are nu numai rolul de a identifica posesorul, dar şi misiunea de a transmite celor iniţiaţi, contemporani şi urmaşi deopotrivă, gândurile şi credinţele acestuia. În stema pe care principele Moldovei a purtat-o în ultimul deceniu al vieţii sale, locul de frunte (primul cartier) îl ocupă o cruce dublă; în partea opusă (cartierul ultim), o dublă floare de crin închipuie, la rându-i, acelaşi însemn. Sub semnul Cinstitei Cruci a pus Ştefan toate acţiunile sale, toate luptele şi toate strădaniile sale. Vechi scrieri franceze explică simbolul florii de crin ca fiind expresia credinţei (petala centrală), guvernată de înţelepciune şi apărată de cavalerism (petalele marginale). Şi ştim astăzi că domnia lui Ştefan cel Mare a fost o necontenită luptă pentru afirmarea credinţei, a înţelepciunii şi a cavalerismului. Toată partea inferioară a acestei steme este luminată de o jumătate de soare, fixată în chiar „inima” ei. În aceste simboluri vorbeşte Ştefan despre sine şi despre Moldova cu el în fruntea sa.

Multe cuvinte frumoase şi emoţionante au fost scrise de istorici pentru a caracteriza domnia marelui principe trecut la veşnica odihnă acum cinci veacuri. Una dintre ele – şi dintre cele mai puţin cunoscute – datează de acum peste şase decenii şi aparţine cuiva care a cercetat cu pasiune şi devotament literatura şi arta acelei vremi, profesorul Emil Turdeanu. Asupra cuvintelor sale se cade să luăm aminte, mai cu seamă în ziua de azi:

„Opera lui Ştefan cel Mare a crescut printr-un efort tenace şi de lungă durată. Ea ne apare azi cu atât mai mare, cu cât greutăţile din care ea s-a rupt au fost mai aspre şi cu cât ea răsfrânge mai limpede, până în cele mai risipite amănunte, voinţa de creaţie a unui om de geniu”.

Domnitorul

Fiu al domnului Bogdan al II-lea şi al Mariei Oltea, Ştefan l-a înfrânt în 1457, la Doljeşti, pe Petru Aron, ucigaşul tatălui său, şi a fost uns domn al Moldovei de către mitropolitul Teoctist. Domnia i-a fost marcată de numeroase lupte, cele mai multe cu turcii, care deveniseră o ameninţare pentru Europa şi pentru întreaga Creştinătate. Cea mai importantă victorie asupra turcilor Ştefan a obţinut-o la Podul Înalt, lângă Vaslui, în 10 ianuarie 1475, cu o armată de trei ori mai mică decât a invadatorilor. Semnificativ pentru gândirea voievodului, Cronica Ţării Moldovei spune că, după această luptă, Ştefan cel Mare „nu a fost cuprins de trufie, ci a postit patru zile numai cu pâine şi cu apă şi în toată ţara a dat de veste ca nimeni să nu se laude cu această izbândă, ci s-o atribuie numai lui Dumnezeu şi numai Lui să i se aducă laudă”.

După propria sa mărturie, Ştefan cel Mare a purtat 36 de bătălii, din care a câştigat 34. Victoriile răsunătoare împotriva regilor Ungariei (Baia, 1467) şi Poloniei (Codrii Cosminului, 1497) au condus la stabilirea unor noi raporturi cu aceste state. Singurele înfrângeri au fost cele de la Chilia (1462) şi Războieni-Valea Albă (1476). Şi în cazul înfrângerilor, Ştefan cel Mare a dovedit o profundă conştiinţă duhovnicească: „a stat în voinţa lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcate şi lăudat să fie numele Său”.

Prima parte a domniei a fost marcată de războaie. Singura mănăstire pe care domnul a ctitorit-o în această etapă a fost Putna (1466–1469). Un moment de cumpănă avea să fie cel din lupta de la Şcheia (1486), în care voievodul a căzut de pe cal şi a zăcut jumătate de zi printre morţi. Acest moment şi poate înţelegerea că invazia otomană nu poate fi stăvilită numai cu armele văzute au dus la o transformare în activitatea sa.

Ctitorul

În cea de-a doua parte a domniei, Ştefan cel Mare s-a ocupat în chip deosebit de ctitorirea de biserici şi mănăstiri, construind chiar şi două în acelaşi an. Tradiţia vorbeşte de un număr de 40 de lăcaşuri sfinte, pentru 30 dintre acestea existând date certe de identificare. Pe lângă construcţia în sine, toate aceste biserici au fost înzestrate cu odoarele şi cărţile necesare slujbelor. Ne-au rămas până astăzi manuscrise de o rară frumuseţe – Tetraevanghele, Mineie, Vieţile Sfinţilor –, cădelniţe, ferecături de Evanghelie, broderii cu fir de aur şi argint. Toate acestea i-au făcut pe cercetători să vorbească despre o „epocă ştefaniană”.

Această epocă, deopotrivă culturală şi spirituală, a constituit perioada de maximă înflorire a Ţării Moldovei şi a rămas o moştenire neepuizată până astăzi. Ea a rodit nu numai în spaţiul românesc, ci şi în spaţiile ortodoxe aflate sub stăpânire otomană ori în cele aflate în afirmare, precum Rusia. În mod deosebit trebuie amintite ajutoarele acordate mănăstirilor din Sfântul Munte Athos, acest centru al vieţii monahale ortodoxe. La mănăstirea Zografu, de pildă, Ştefan cel Mare este cinstit ca al doilea ctitor.

Jertfele sale materiale pentru zidirea şi împodobirea locaşurilor sfinte, deosebite pentru vremurile grele de atunci, sunt expresia văzută a dragostei pentru Dumnezeu şi pentru casa Sa. Prin ele, chipul domnului capătă o nouă trăsătură: aceea de ctitor luminat, care face din zidirile sale rugăciuni înălţate cu smerenie către Dumnezeu.

Familia

Viaţa de familie a unui principe creştin este unită permanent cu responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu pentru poporul încredinţat de El să-l conducă. Faptele lui trebuie să slujească supuşii, inclusiv prin datoria de a lăsa ţării un urmaş vrednic, indiferent de vitregiile vremii sau de necazurile în familie. În această lumină trebuie înţelese cele trei căsătorii (numărul maxim admis de Biserica Ortodoxă) ale lui Ştefan cel Mare. Întâia soţie, Evdochia, din familia cnejilor lituanieni de la Kiev, a murit după patru ani de căsnicie (1463–1467). Cea de-a doua soţie, Maria din Mangop (Crimeea), din familia Asanilor Paleologi, ultimi conducători ai Imperiului Bizantin, a murit după o căsătorie de cinci ani (1472–1477). Moartea acestor două soţii nu a fost însă singura cruce a familiei voievodului: cinci copii îi vor muri în timpul vieţii. Dintre băieţi, îi va supravieţui doar Bogdan al III-lea, urmaş la tron şi fiu din cea de-a treia căsătorie (1478) cu Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos – domnul Ţării Româneşti – şi a Mariei Despina.

Cercetarea izvoarelor istorice dovedeşte falsitatea ipotezelor privind numeroşii copii din flori ai voievodului. Cu certitudine, Măria Sa a avut un singur fiu în afara căsătoriei: Petru Rareş. Faptul că acesta avea să fie cel mai vrednic urmaş este rodul pocăinţei adânci a domnului, care a avut tăria de a-şi plânge păcatul şi de a-şi întoarce viaţa la Dumnezeu. Pentru această conştiinţă smerită, Dumnezeu a întors o greşeală într-o binecuvântare şi a dat Moldovei un mare ctitor de biserici, un iubitor al sfintelor lăcaşuri întocmai ca şi tatăl său.

Omul şi sfântul

Sfârşitul domnului a fost unul pe măsura vieţii sale: „Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi, ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi, îi zicu Sveti Ştefan vodă” (Letopiseţul lui Grigore Ureche).

După trecerea lui Ştefan cel Mare la cele veşnice, în 2 iulie 1504, poporul a simţit că are un mijlocitor şi un rugător în cer. Din generaţie în generaţie, Ştefan a fost „cel Mare, cel Bun, cel Sfânt” (Mihai Eminescu), nu doar al Ţării Moldovei, ci al întregului neam românesc. Numele lui a însufleţit eforturile românilor în momentele de răscruce ale istoriei noastre, a unit românii de pretutindeni la mormântul său prin serbările naţionale de la Putna (1871 şi 1904), a inspirat literatura şi folclorul cu o pildă de vitejie şi de demnitate. Şi noi, cei de astăzi, avându-l înainte ca model, ne recâştigăm încrederea în forţele noastre şi ştim că Dumnezeu, pentru astfel de mărturisitori, nu lasă un popor să piară. Un popor creştin care, în momente de mare cumpănă sufletească, se inspiră din viaţa trăitorilor în Dumnezeu, îşi va păstra identitatea şi va şti să răspundă la orice ameninţare dinăuntru sau dinafară.

Recunoaşterea oficială a sfinţeniei lui Ştefan cel Mare, prin actul canonizării de către Biserică, a venit după câteva sute de ani, deşi el era cinstit ca sfânt de către popor încă de la moartea sa. O mărturie din afară care confirmă cultul acordat de către popor o avem de la arhidiaconul catolic polonez Maciej Staryjkowski, care, vizitând în 1575 Ţara Moldovei, arăta că „din cauza nespusei sale vitejii îl socotesc ca sfânt”. Însă în general Biserica românească de-a lungul timpului nu a făcut din canonizarea sfinţilor o practică curentă, asemenea Bisericii Greciei sau Rusiei. Acest fapt ţine, poate, de trăirea religioasă a românilor, care îşi cinsteau sfinţii spontan, cu o simplitate firească, fără să simtă nevoia unei decizii oficiale bisericeşti. Era suficientă tradiţia lăsată de părinţi şi bunici şi legătura de inimă cu sfântul respectiv. În spaţiul creştin al Evului Mediu, pe de altă parte, era cunoscută categoria sfinţilor-regi, care cârmuiau cu credinţă poporul întru frica lui Dumnezeu: Sfinţii Boris şi Gleb la ruşi, Sfântul Ştefan al Ungariei, Sfântul Venceslas al Boemiei şi alţii. Pe aceste temeiuri şi Biserica Ortodoxă Română a împlinit în 1992, după o întârziere datorată regimului comunist, actul oficial al canonizării lui Ştefan cel Mare ca domn binecredincios, stabilind şi ziua cinstirii sale – 2 iulie.

Semnele sfinţeniei lui Ştefan cel Mare le găsim în viaţa lui şi în moştenirea pe care ne-a lăsat-o. În viaţa lui şi-a purtat crucea: de domn – cu grija în inimă pentru un imperiu mereu în creştere şi pentru un popor ameninţat cu islamizarea; de soţ şi tată – moartea celor două soţii şi a fiilor săi; de luptător – rana de la picior purtată cu răbdare mai mult de 40 de ani. Prin această întreită cruce, Hristos l-a curăţit şi l-a sfinţit, dându-i o credinţă nestrămutată în ajutorul Lui. Ştefan cel Mare este mare pentru că a înţeles că biruinţele au fost purtate cu ajutorul lui Dumnezeu, iar înfrângerile i-au fost spre încercare şi spre răbdare. Îi vedem nădejdea în ajutorul sfinţilor militari – Gheorghe, Dimitrie, Procopie – şi smerenia cu care îşi întemeiază ctitoriile, mărturisită în pisanii: „O, Mare Mucenice Gheorghe, (…) primeşte de la noi şi această rugăciune a smeritului robului tău”. Remarcabil este gestul său de mulţumire lui Dumnezeu pentru victoria din 1475 de la Vaslui, când a postit patru zile numai cu pâine şi cu apă.

Ştefan cel Mare este sfânt pentru că şi-a iubit neamul şi s-a jertfit pentru el, iar neamul a răspuns prin cinstire şi evlavie. Acestui neam ai cărui fii suntem noi, cei de astăzi, el i-a transmis o moştenire nepreţuită, sugerată chiar prin cuvintele scrise pe pergamentul din icoana sa: „Mai presus de tihna noastră stă apărarea fiinţei şi neatârnarea ţării noastre!”. Această moştenire o avem şi noi de păstrat şi de transmis mai departe nealterată: libertatea neamului şi credinţa ortodoxă.

Ctitorii

Pisaniile păstrate din timpul Sfântului Ştefan cel Mare îl atestă drept ctitor al următoarelor biserici (anul din paranteze este cel al terminării lucrărilor):

Putna (1469), Milişăuţi-Bădeuţi (1487), Pătrăuţi (1487), Sfântul Ilie (1488), Voroneţ (1488), Vaslui (1490), Iaşi (1492), Hârlău (1492), Borzeşti (1494), Huşi (1495), Dorohoi (1495), Popăuţi (1496), Valea Albă (1496), Tazlău (1497), Neamţ (1497), Piatra (1498), Volovăţ (1502), Dobrovăţ (1504), Reuseni (1504).

La acestea se adaugă bisericile de la Râmnic (1704) şi Scânteia (1846), cu pisanii târzii, fără indicarea datei construcţiei iniţiale.

Fără îndoială că numărul ctitoriilor domneşti este mai mare (cel puţin alte şapte biserici îi sunt atribuite), dar există documente clare doar despre cele amintite.

Mănăstirea Putna, Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”

10 iulie 1466 – 3 septembrie 1469

„Binecredinciosul domn a toată ţara Moldovei, Io Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, a zidit şi a făcut mănăstirea aceasta întru numele Sfintei Născătoarei de Dumnezeu, în timpul arhimandritului Ioasaf, în anul 6989 (1481).”

Biserica „Sfântul Procopie”, Milişăuţi

8 iunie – 13 noiembrie 1487

„În anul 6989 (1481), luna iulie, 8, în ziua Sfântului Mare Mucenic Procopie, Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei fiul lui Bogdan voievod, şi cu prea iubitul săi fiu Alexandru, a făcut război la Râmnic cu Basarab voievod cel Tânăr, domn al Ţării Româneşti, poreclit Ţapaluş. Şi a ajutat Dumnezeu pe Ştefan voievod şi a biruit pe Basarab voievod; şi a fost pieire (cădere) foarte mare printre Basarabi. De aceea Ştefan voievod a binevoit, cu a sa bunăvoinţă şi cu gând bun, a zidi casa acesta întru numele Sfântului Mare Mucenic Procopie, în anul 6995 (1487); şi s-a început în luna iunie, 8; şi s-a sfârşit în acelaşi an, în luna noiembrie, 13.”

Biserica „Sfântul Nicolae”, Chilia

1482

Biserica „Sfânta Cruce”, Pătrăuţi

13 iunie 1487

„Io Ştefan voievod, domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan, a început să zidească casa aceasta întru numele cinstitei Cruci în anul 6995 (1487), luna iunie 13.”

Biserica „Sfântul Ilie”, Suceava

1 mai – 15 octombrie 1488

„Ioan Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, domn al ţării Moldovei, au fost tencuiţi şi zugrăviţi această casă întru numele Sfântului Prooroc Ilie; s-a început în anul 6996 (1488), luna mai, 1, s-a sfârşit în acelaşi an, octombrie 15.”

Biserica „Sfântul Gheorghe”, Mănăstirea Voroneţ

26 mai – 14 septembrie 1488

„Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, Fiul lui Bogdan voievod, a început să zidească această casă în mănăstirea de la Voroneţ, întru numele Sfântului şi Slăvitului şi Marelui Mucenic, purtător de biruinţă, Gheorghe, în anul 6996 (1488), luna 26, în lunea după coborârea Sfântului Duh; şi s-a sfârşit în acelaşi an, luna septembrie 14.”

Biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, Vaslui

27 aprilie – 20 septembrie 1490

„Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voivod, a zidit această casă întru numele Tăierii cinstitului cap al Sfântului Prooroc, Înaintemergătorului Ioan Botezătorul; şi s-a început în anul 6998 (1490), luna aprilie, 27 şi s-a sfârşit în acelaşi an septembrie 20.”

Biserica „Sfântul Nicolae”, Iaşi

iunie 1491 – 10 august 1492

„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Ioan Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a voit a zidi această casă întru amintirea, pomenirea şi întru ruga Sfântului ierarh şi făcător de minuni Nicolae, pentru pomenirea celor adormiţi unde „sunt” şi părinţii şi fratele nostru, şi pentru sănătatea domniei noastre şi copiilor noştri, pe care am început a o zidi în anul 6999 (1491), luna iunie şi s-au sfârşit în al 7000-lea an (1492), luna august, 10.”

Biserica „Sfântul Gheorghe”, Hârlău

30 mai – 28 octombrie 1492

„Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul, Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a zidit această casă întru numele Sfântului şi Slăvitului Mare Mucenic şi purtător de biruinţă Gheorghe, care s-a şi început a se zidi în anul 7000 (1492), luna mai 30, şi s-a sfârşit în acelaşi an, luna octombrie 28, iar al domniei sale, în anul 30 şi şaselea curgător.”

Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, Borzeşti

9 iulie 1493 – 12 octombrie 1494

„Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al ţării Moldovei, şi cu preaiubitul său fiu Alexandru, au zidit această casă, care este la Borzeşti pe Trotuş, a Adormirii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, întru rugă sieşi şi întru amintirea (pomenirea) răposaţilor înaintaşilor şi părinţilor lor, şi care s-a început a se zidi în anul 7001(1493), luna iulie 9 şi s-a sfârşit în anul 7002 (1494), iar al domniei lui anul al 30 şi optulea curgător, luna octombrie 12.”

Biserica episcopală „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, Huşi

… – 30 noiembrie 1495

„Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul, Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a început a zidi această casă întru numele sfinţilor, slăviţilor şi de toată lauda Apostoli fruntaşi, Petru şi Pavel, care este în Huşi pe Drăslivţe; şi s-a sfârşit în anul 7003 (1495), iar al domniei sale anul 38 curgător, luna noiembrie 30.”

Biserica „Sfântul Nicolae”, Dorohoi

… – 18 octombrie 1495

„Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul, Ioan Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a zidit această casă întru numele celui între Sfinţi părintele nostru, Arhierarhul şi făcătorul de minuni Nicolae; şi s-a sfârşit în anul 7003 (1495), luna octombrie 18, iar al domniei lui anul al 30 şi nouălea curgător.”

Biserica „Sfântul Nicolae”, Mănăstirea Popăuţi – Botoşani

… – 30 septembrie 1496

„Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a zidit această casă întru numele celui între sfinţi Părintelui nostru Arhierarhul şi făcătorul de minuni Nicolae, în anul 7004 (1496), iar al domniei sale anul al patruzecilea curgător, luna septembrie, 30.”

Biserica „Sfântul Arhanghel Mihail”, Războieni

… – 18 noiembrie 1496

„În zilele binecredinciosului şi de Hristos iubitorului domn, Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, în anul 6984 (1476), iar al domniei sale anul 20 curgător, s-a ridicat puternicul Mahmet, împăratul turcesc, cu toate puterile sale răsăritene; şi încă şi Basarab voievod, poreclit Laiotă, a venit cu el, cu toată ţara sa băsărbească. Şi au venit să prade şi să ia ţara Moldovei; şi au ajuns până aici, la locul numit Pârâul Alb. Şi noi, Ştefan voievod, şi cu fiul nostru, Alexandru, am ieşit înaintea lor aci şi am făcut mare război cu ei, în luna iulie 26; şi cu voia lui Dumnezeu, au fost înfrânţi creştinii de păgâni. Şi au căzut acolo mulţime mare de ostaşi ai Moldovei. Atunci şi tătarii au lovit ţara Moldovei din partea aceea. De aceea, a binevoit Io Ştefan voievod cu buna sa voinţă a zidi această casă în numele arhistrategului Mihail şi întru rugă sieşi şi doamnei sale Maria şi fiilor săi Alexandru şi Bogdan şi pentru amintirea şi întru pomenirea tuturor drept credincioşilor creştini care s-au prăpădit aici. În anul 7004 (1496), iar al domniei sale anul 40 curgător, în luna noiembrie 18.”

Biserica „Naşterea Maicii Domnului”, Tazlău

4 iulie 1496 – 8 noiembrie 1497

„Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a zidit această casă în numele Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi curatei ei naşteri, să fie întru rugă sieşi şi doamnei sale Maria şi fiilor săi Alexandru şi Bogdan, care s-au început a se zidi în anul 7004 (1496) luna iulie, 4 şi s-au sfârşit în anul 7005 (1497); iar al domniei sale anul 41 curgător, luna noiembrie, 8.”

Biserica „Înălţarea Domnului”, Mănăstirea Neamţ

… – 14 noiembrie 1497

„Doamne Hristoase, primeşte casa aceasta, pe care am zidit-o cu ajutorul tău, întru slava şi cinstea sfintei şi slăvitei Tale Înălţări de la pământ la cer; şi Tu stăpâne, acoperă-ne cu mila Ta de acum şi până în veac. Ioan Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a binevoit a începe şi a zidi casa aceasta întru rugă sieşi şi doamnei sale Maria şi fiului lor Bogdan şi celorlalţi copii ai lor; şi a sfârşit-o în anul 7005 (1497); iar al domniei sale anul al 40 şi unulea curgător, luna noiembrie 14.”

Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”, Piatra Neamţ

15 iulie 1497 – 11 noiembrie 1498

„Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul, Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a început a zidi şi a sfârşit casa aceasta în numele Naşterii cinstitului şi Slăvitului Prooroc Înaintemergător Ioan Botezătorul, întru rugă sieşi şi doamnei sale Maria şi prea iubitului lor fiu Bogdan; care s-a şi început a se zidi în anul 7005 (1497), iulie 15 şi s-a sfârşit în anul 7006 (1498), iar al domniei sale anul al 40 şi doilea curgător, luna noiembrie, 11 zile.”

Turnul clopotniţă cu paraclisul „Sfântul Ioan cel Nou”,

Mănăstirea Bistriţa

… – 13 septembrie 1498

„Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul Ioan Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a zidit această clopotniţă, şi biserică în ea a făcut, întru numele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Cetatea Albă, întru rugă sieşi şi doamnei sale Maria şi copiilor lor, în anul 7006 (1498); în acelaşi an s-a sfârşit, luna septembrie, 13 zile.”

Turnul clopotniţă al bisericii „Sfântul Ioan”, Piatra Neamţ

… – 28 octombrie 1499

„Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod a zidit această clopotniţă împreună cu doamna sa Maria, fiica lui Radu voievod şi cu prea iubit fiului lor Bogdan voievod, în anul 7007 (1499), iar al domniei sale al patruzeci şi treilea curgător, octombrie, 28.”

Biserica „Înălţarea Sfintei Cruci”, Volovăţ

2 aprilie 1500 – 29 august 1502

„Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, şi cu doamna sa Maria, fiica lui Radu voievod, şi cu prea iubitul lor fiu, Bogdan voievod, am zidit casa aceasta întru numele Înălţării cinstitei şi de viaţă dătătoarei cruci, şi s-a început în anul 7008 (1500) şi s-a sfârşit în anul 7010 (1502); iar al domniei sale anul 40 şi 6 curgător, luna septembrie 14.”

Biserica „Pogorârea Sfântului Duh”, Mănăstirea Dobrovăţ

27 aprilie 1503 – 1504

„Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a zidit această casă întru numele Coborârea Sfântului Duh, care s-a şi început a se zidi în anul 7011 (1503), luna aprilie, ziua 27; şi s-a sfârşit în anul 7012 (1504), iar al domniei sale anul al patruzeci şi optulea curgător, luna…”

Biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, Reuseni

8 septembrie 1503 – 18 septembrie 1504

„În anul 7011 (1503), septembrie 8, Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, a binevoit şi a început să zidească casa aceasta întru numele Tăierii cinstitului cap al Cinstitului şi Slăvitului Prooroc Înaintemergător, Ioan Botezătorul, pe acest loc unde a fost tăiat capul tatălui său Bogdan voievod. Şi pe Ştefan voievod l-a ajuns moartea, veşnica lui pomenire; iar fiul lui, Bogdan voievod, a înălţat cele începute de tatăl său şi a sfârşit casa aceasta în anul 7012 (1504), luna septembrie 18.”

Biserica „Sfânta Parascheva”, Râmnicu Sărat

„Această sfântă şi dumnezeiască biserică a căreia este hramul Sfânta Paraschiva fost-au făcută de Ştefan Vodă cel Bun din Moldova. Şi trecând mulţi ani, s-au stricat. În zilele lui Io Constantin Basarab Brâncoveanu Voievod s-au îndemnat vecinătatea şi au ajutat cine cu ce s-au îndurat şi o au refăcut de la ferestre în sus. Şi s-au făcut şi slon căci n-au fost, fiind ispravnic Dumitraşco căpitan Bagdat vel agă. Şi el cu a sa cheltuială s-au îndemnat de a au învelit şi au făcut şi stâlpii uşilor şi o au şi pardosit, pentru a tuturor vecinică pomenire septembrie, leat 7312 (1704).”

Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, Scânteia

„Acest sfânt locaş cu hramul sfinţilor mai mari voievozi Mihail şi Gavriil, din temelie ridicat întâiul de fericitului întru pomenire de Ştefan voievod cel Mare şi apoi de Duca voievod înfrumuseţat, iar acum, în zilele de prea înălţatului domn Mihail Grigore Sturza voievod, din nou întocmit; şi s-au împodobit din porunca Prea Fericitului Patriarh al Ierusalimului Chirie Chirio Chirii, fiind stăruitor şi îngrijitor prea cuvioşia sa arhimandritul Paisie, Exarhu logofăt şi cavaler, Alexandru Ghica, efor şi comisul Panaite Papazoglu, epitrop asupra averilor sfântului mormânt în Moldova; la anul 1846, noiembrie 13.”

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente