Biserica Ortodoxă Română cinstește la 30 noiembrie pe Sfântul Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei Sfântul Ierarh Andrei s-a născut din părinți temători de Dumnezeu, ai căror strămoși erau „vlahi” sau „aromâni”, viețuitori în Balcani, care, din cauza stăpânirii turcești, în veacul al XVIII-lea, s-au refugiat în câteva țări creștine, din Imperiul Austriac. Familia Șaguna când, din voia lui Dumnezeu, a adus pe lume pe Anastasie, viitorul sfânt ierarh al Ardealului, se găsea în orașul Mișcolț, în nord-estul Ungariei. Era în preajma Crăciunului din anul mântuirii 1808. Vrednica sa mamă, Anastasia, a dat pruncului nou-născut numele ei, care înseamnă „înviere”. După ce a venit pe lume Anastasie, la câțiva ani tatăl său a plecat la cele veșnice. Astfel, Anastasia Șaguna se regăsește în fața necazurilor vieții cu trei copii: Evreta, Ecaterina și Anastasie, rămași orfani de tată. Înfruntând mari lipsuri materiale, a reușit să facă din ei oameni crescuți în frică de Dumnezeu, păstrători ai sfintelor predanii ortodoxe.
Anastasie a fost dat să învețe la cele mai bune școli ale timpului: școala primară „greco-valahă” din Mișcolț, întreținută de parohia aromânească de acolo, gimnaziul „inferior” din Mișcolț, gimnaziul „superior” (liceul) din Pesta (azi Budapesta), apoi la Universitatea din acel oraș, unde a făcut studii strălucite de Filosofie și Drept. La terminarea studiilor, tânărului Anastasie i se deschidea în față o frumoasă carieră de avocat, judecător sau profesor. Însă la îndemnul evlavioasei sale mame, a plecat la Vârșeț (în Banatul sârbesc de azi) și s-a înscris la Seminarul teologic româno-sârb de acolo. La absolvire intră ca frate în mănăstirea sârbească Hopovo, unde, la nici 25 de ani, a cerut să fie tuns în monahism. A primit numele Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat. Era un călugăr învățat, cu studii de drept, filozofie și teologie, bun cunoscător al limbilor română (inclusiv dialectul aromân), maghiară, germană, sârbă, greacă, latină și slavonă. Cu toate acestea, noul ostaș în slujba Domnului Hristos s-a ostenit întru smerenie și ascultare desăvârșită, lucrând cu timp și fără timp în împlinirea virtuților, sporind în evlavie și rugăciune curată, desăvârșindu-se duhovnicește și înălțându-se, prin cunoaștere, către asemănarea cu Dumnezeu. A fost apreciat foarte mult de ierarhii ortodocși sârbi, care l-au rugat să părăsească liniștea mănăstirii și să activeze în cadrul Mitropoliei de la Carloviț. Făcând ascultare, împlinește această chemare și, timp de 13 ani, activează ca rector, asesor (consilier) mitropolitan, profesor de seminar și ca egumen la patru mănăstiri sârbești (Iazak, Beșenovo, Hopovo și Covil).
În vara anului 1846 mitropolitul de la Carloviț l-a numit „vicar general” al Episcopiei românești vacante a Transilvaniei, cu sediul la Sibiu; în decembrie 1847 „soborul” protopopilor ardeleni l-a propus ca episcop, fiind confirmat de Curtea imperială din Viena și hirotonit arhiereu de către mitropolitul din Carloviț în Duminica Tomii a anului 1848.
Chiar în ziua hirotonirii a plecat spre Sibiu, unde poporul român ortodox îl aștepta ca pe un izbăvitor. S-a implicat direct și cu multă dăruire în toate acțiunile de reabilitare a identității culturale și spirituale a națiunii românilor ardeleni, pe primul loc fiind recunoașterea lor ca „națiune” egală în drepturi cu maghiarii, sașii și secuii și desființarea iobăgiei. În plan bisericesc Mitropolitul Andrei Șaguna a luptat cu mult curaj, timp de 15 ani, pentru ieșirea Bisericii românești din Ardeal de sub jurisdicția Mitropoliei sârbești de la Carloviț, sub care a fost așezată în mod abuziv de Curtea imperială de la Viena. Lupta lui a fost încununată de izbândă în decembrie 1864, când s-a aprobat restaurarea vechii Mitropolii a Ardealului (desființată în 1701 de autoritățile de stat de atunci), iar Andrei Șaguna a devenit arhiepiscop al Sibiului și mitropolit al românilor din Ardeal, Banat și „părțile de vest” (Crișana). El a întocmit apoi o lege de organizare, cunoscută sub numele de Statutul organic, aprobată de un Congres național-bisericesc în anul 1868, prin care se prevedea autonomia Bisericii sale față de stat, dar și participarea laicilor la conducerea vieții bisericești, în probleme administrative și economice. Biserica din Ardeal s-a condus după acest statut până în anul 1925, dar principiile lui de bază s-au păstrat și în Statutele următoare până azi.
Mitropolitul Andrei a fost un adevărat „ctitor” al învățământului și culturii românești din Ardeal. El a reorganizat vechea școală teologică de la Sibiu ca un Institut teologic-pedagogic, cu două „secțiuni”, în care se pregăteau viitorii preoți, dar și învățătorii celor aproximativ 800 de școli primare din Ardeal, îndrumate de Biserică (mai mult de jumătate fiind înființate în timpul lui). Tot el a întemeiat Gimnaziul cu opt clase din Brașov (actualul Colegiu „Andrei Șaguna”), un Gimnaziu la Brad, în județul Hunedoara, o școală „reală-comercială” în Brașov, a inițiat cursuri pentru neștiutorii de carte în fiecare parohie. La Sibiu a înființat o „tipografie diecezană”, în care s-a tipărit ziarulTelegraful Român (din ianuarie 1853 până azi, în mod neîntrerupt), Calendarul eparhial (numit aziÎndrumătorul bisericesc, din 1852 până azi), o serie de manuale pentru școlile primare, dar și manuale pentru învățământul teologic (unele scrise de el însuși), toate cărțile de slujbă, unele în mai multe ediții, o nouă ediție a Bibliei, în 1856-1858 și multe altele. Tot Șaguna a fost acela care a obținut acordul autorităților pentru înființarea Asociațiunii transilvane pentru literatura și cultura poporului român (ASTRA). A acordat burse, din fondurile Arhiepiscopiei, unor tineri care urmau studii gimnaziale și universitare, din rândul cărora s-a format elita intelectuală a Ardealului de altădată.
El a organizat actuala reședință mitropolitană din Sibiu, a ctitorit biserica din Gușterița (azi cartier al Sibiului) și a îndemnat preoții și credincioșii să contribuie cu banii și brațele la ridicarea unor biserici și clădiri școlare. Intenționa să zidească o catedrală în Sibiu, dar nu a reușit să strângă banii necesari pentru începerea lucrărilor. A fost un ales rugător și postitor, un desăvârșit liturghisitor, predicator și păstor de suflete, care a păstrat în permanență legătura cu clerul și credincioșii.
A trecut la cele veșnice la 16/28 iunie 1873, fiind îngropat lângă biserica mare din Rășinari, așa cum a rânduit el însuși prin testament, fiind prohodit de un singur preot, „fără predică și fără pompă”. Cu toată smerenia lui, cu adevărat călugărească, poporul dreptcredincios l-a cinstit cum se cuvine și după moarte, socotindu-l între cei mai de seamă ierarhi pe care i-a avut Ardealul. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinților în anul 2011, rânduindu-i pomenirea în ziua de 30 noiembrie.
