În omilia rostită la Mănăstirea Ţigăneşti, Părintele Patriarh Daniel a îndemnat, făcând referire la slăbănogul de la Vitezda, „să ne pocăim pentru păcate, să transformăm suferinţa în speranţă prin pocăinţă şi să fim mâinile care ajută pe alţii”.
Să nu fim egoişti ca cei care la scăldătoarea Vitezda se ocupau de cineva din familia lor şi să îi ajutăm şi pe alţii pe care nu îi cunoaştem, care nu sunt rude cu noi, dar au nevoie de ajutor, a fost sfatul Părintelui Patriarh.
„În felul acesta noi devenim mâinile iubirii milostive a lui Hristos”, a atenţionat Preafericirea Sa.
Sufletul se pustieşte prin egoism
Conducătorul Bisericii noastre a afirmat în omilia rostită duminică, 29 aprilie, faptul că slăbănogul, deşi era înconjurat de o mulţime de oameni, „se simţea ca într-un pustiu fiindcă era neajutorat”.
„El nu a judecat pe cei din jur care nu l-au ajutat, nu i-a blestemat, nu i-a vorbit de rău, dar nici nu a căzut în deznădejde. De atâtea sute şi mii de ori a încercat să intre în apă şi nu a putut, dar nu şi-a pierdut speranţa”, a evidenţiat Preafericirea Sa.
Patriarhul României a explicat de ce mulţimea de oameni a devenit un pustiu:
Fiindcă sufletul oamenilor egoişti care se interesau doar de propriul lor bolnav s-a pustiit prin egoism şi nepăsare, prin neajutorarea altora decât a celor care erau din familiile lor.
Hristos vine în ajutorul celui bolnav, răbdător şi smerit
Preafericirea Sa a explicat că Hristos i-a oferit vindecare deoarece a „constatat că multa lui suferinţă l-a dus la pocăinţă”.
„Multa lui suferinţă de 38 ani l-a făcut răbdător, smerit şi cu speranţă neîntreruptă”, a spus Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
Binele trebuie săvârşit în orice timp
De asemenea, Părintele Patriarh a făcut referire la cei care cârteau pentru vindecarea săvârşită în zi de sărbătoare, precizând că „şi-au camuflat invidia lor cu respectul pentru ziua sâmbetei în care nu se lucrează”.
În acest sens, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a subliniat că, potrivit exemplului arătat de Hristos, „în orice zi putem ajuta un om suferind pentru că iubirea milostivă faţă de cei suferinzi este mai tare decât orice sărbătoare”.
El a spus că „fapta bună a iubirii milostive îl arată pe Dumnezeu lucrător în omul care ajută pe cei suferinzi”.
Totodată, referindu-se la textul evanghelic duminical, Preafericirea Sa a evidenţiat că prezintă trei mari adevăruri:
- Iubirea milostivă şi smerită a lui Iisus faţă de oamenii bolnavi şi neajutoraţi,
- Credinţa bolnavului este întărită prin suferinţă şi pocăinţă,
- Recunoştinţa bolnavului paralizat care a fost vindecat este întărită de mărturisirea puterii dumnezeieşti vindecătoare a lui Iisus Hristos.
Mănăstirea Ţigăneşti – câteva date istorice
Începuturile aşezământului monahal de la Țigănești sunt prea puţin cunoscute. Probabil, pe la jumătatea secolului al XVIII-lea a luat fiinţă un schit, presupunere bazată pe faptul că în incinta mănăstirii se află o lespede de piatră ce poartă înscris pe ea anul 1752.
În acea vreme, regiunea făcea parte din marele codru al Vlăsiei, ce oferea un loc ideal de refugiu şi reculegere pentru călugării pustnici care vor fi ridicat o mică bisericuţă de lemn, alături de cele deja existente la Bălteni, Turbați, Snagov și Gruiu.
Referitor însă la începuturile aşezării monastice de la Ţigăneşti, se pare că cel mai vechi document identificat până în prezent datează de la 1 august 1776, deci din vremea primei domnii a lui Alexandru Ipsilanti.
Este vorba despre un act de vânzare al lui Paraschiv Căplescu prin care acesta vinde moșia Țigănești din districtul Ilfov „sfinției sale părintelui Hrisant egumenul”, aflat pe moșia sa de aici.
Pustnicia care a precedat Mănăstirea Ţigăneşti de mai târziu a trecut prin transformări, deoarece la data de 5 iulie 1780 o găsim organizată în schit cu stareţ şi averi proprii.
Pomelnicul mănăstirii începe cu Mihai Viteazul și Stanca Doamna. Se pare că a existat aici o așezare monahală, încă de la începutul sec. al XVII-lea. Numele mănăstirii vine de la donatorul terenului, Matei Țigănescu.
Foto credit: Mircea Popa/ZL
