Binele săvârşit în timp are valoare eternă

Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit la Slujba ce se săvârșește în noaptea trecerii dintre ani (2017-2018), în Catedrala Patriarhală din Bucureşti:


Slujba pe care am săvârşit-o acum, la trecerea dintre ani, reprezintă o atitudine şi o acţiune faţă de timpul anului care s-a încheiat şi de timpul anului nou care începe. Această slujbă este lucrarea cea mai potrivită pentru petrecerea anului vechi şi întâmpinarea anului nou; ea conţine rugăciuni de mulţumire pentru anul care a trecut şi rugăciuni de binecuvântare pentru Anul Nou.

În noaptea de Anul Nou, citim Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că El a primit numele de Iisus la opt zile după naştere (cf. Luca 2, 21), când a fost tăiat împrejur, eveniment sărbătorit de Biserica Ortodoxă la data de 1 ianuarie a fiecărui an. Întrucât cifra opt simbolizează veşnicia, în Iisus Hristos fiecare an este un an al mântuirii, îndreptat spre viaţa veşnică (cf. 2 Corinteni 6, 2).

Aşadar, ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos la trecerea dintre ani, veacuri şi milenii, deoarece „Dumnezeu L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile” (Evrei 1, 2), deoarece „Iisus Hristos, ieri, astăzi şi în veci, este același” (Evrei 13, 8), dar şi pentru că El este prezent în Biserica Sa în toate zilele până la sfârşitul veacurilor (cf. Matei 28, 20). Pe lângă citirea Acatistului Domnului nostru Iisus Hristos, slujba trecerii dintre ani conţine şi binecuvântarea cununii anului cu bunătatea lui Dumnezeu. Cununa anului înseamnă coroana anului, iar anul se încununează dacă este trăit ca dar primit de la Dumnezeu şi făcut roditor prin rugăciune şi fapte bune.

De aceea, se cuvine ca, acum, la cumpăna dintre ani, să ne gândim mai mult la ceea ce înseamnă darul timpului vieţii pământeşti prezente, ca timp de pregătire pentru viaţa eternă din Împărăţia cerurilor.

Biserica ne îndeamnă să privim cu încredere şi speranţă, dar şi cu responsabilitate şi gravitate, fiecare clipă a vieţii prezente, preţuind-o ca pe o şansă divină a răscumpărării timpului pierdut în care n-am săvârşit nicio faptă bună sau ca timp al ridicării din păcat prin pocăinţă, dar mai ales ca timp de rodire şi înmulţire a darurilor primite de la Dumnezeu. Locul cel mai potrivit pentru încheierea anului vechi şi întâmpinarea anului nou este Biserica lui Hristos, aceasta fiind spaţiul de întâlnire a timpului cu veşnicia, aşa cum ele s-au întâlnit mai întâi în Persoana Fiului veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a coborât din ceruri, S-a făcut om şi S-a născut în Betleem „la plinirea vremii”, pentru a dărui oamenilor înfierea prin har şi viaţa eternă cerească (cf. Galateni 4, 4-5; Ioan 1, 12-13).

Biserica trăieşte intens comuniunea dintre timp şi veşnicie, fiind în istorie icoană sau arvună a vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor. Timpul Bisericii este timpul mântuirii, adică o continuă prezenţă în timp a lucrării de mântuire realizată „o dată pentru totdeauna” de Iisus Hristos şi dăruită permanent oamenilor prin Duhul Sfânt în Biserica Sa, plină de harul şi iubirea Preasfintei Treimi. Astfel, evenimentele mântuitoare ale Întrupării, Naşterii şi Jertfei de pe Cruce ale Domnului Iisus Hristos au avut loc în momente precise ale istoriei mântuirii, „în vremea aceea”. Însă, întrucât „Iisus Hristos, ieri, astăzi şi în veci, este același” (Evrei 13, 8), El trăieşte într-un veşnic prezent şi Se oferă tuturor generaţiilor într-o tainică actualitate. El are puterea de a deschide timpul liturgic şi de a Se pune înăuntrul fiecărei clipe, ca adevăratul conţinut al tuturor evenimentelor şi tainelor creştine.

De aceea, înainte de a primi Sfânta Împărtăşanie sau Sfânta Euharistie ne rugăm, zicând: „Cinei Tale celei de Taină, astăzi, Fiule al lui Dumnezeu, părtaş mă primeşte”. Deci Sfânta Euharistie nu este doar pomenire a Crucii şi Învierii lui Hristos din „vremea aceea”, ci, mai ales,  împărtăşirea, astăzi, cu Hristos Cel răstignit şi înviat „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”.

În strânsă şi vie legătură cu timpul stă rugăciunea. Timpul folosit în rugăciune, acasă sau la serviciu, în biserică sau în călătorie, nu este timp pierdut, ci timp înveşnicit, sfinţit şi aducător de bucurie. În această privinţă, este semnificativ că Biserica Ortodoxă are în cultul său cartea numită „Ceaslovul” (Cartea ceasurilor), potrivit căreia rugăciunea ritmează ca un orologiu spiritual viaţa şi creşterea spirituală a credinciosului. În plus, calendarul cu fiecare zi sfinţită prin rugăciunea şi lumina sfinţilor din calendar, cu fiecare lună, cu fiecare sărbătoare, el este fereastra sau „ecranul” prin care noi privim timpul mântuirii îndreptat spre viaţa veşnică din Împărăţia Preasfintei Treimi, de care se bucură sfinţii din toate veacurile.

Anul care tocmai s-a încheiat, 2017, a fost un an deosebit de bogat în manifestări omagiale şi comemorative legate de Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi pictorilor bisericeşti şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor ortodoxiei în timpul comunismului.

Anul acesta, 2018, a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din data de 29 octombrie 2016, drept „Anul omagial al unităţii de credinţă şi neam” şi „Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918”. Astfel, va fi evidenţiată, pe de o parte, importanţa unităţii naţionale a românilor şi din perspectivă bisericească, iar, pe de altă parte, va fi pusă în lumină contribuţia Bisericii noastre la realizarea unităţii de credinţă şi de neam. De asemenea, vom comemora cu recunoştinţă şi pe făuritorii Marii Uniri. De ce? Pentru că dacă nu mulţumim lui Dumnezeu şi oamenilor pentru binefacerile primite în trecut, întrerupem în prezent comunicarea şi comuniunea noastră cu Dumnezeu şi cu vrednicii înaintaşi, sărăcim duhovniceşte şi slăbim în demnitate, tocmai pentru că nu cultivăm recunoştinţa.

De aceea, fiecare în parte şi toţi împreună, suntem chemaţi să trăim anul 2018 în primul rând ca un an al mulţumirii sau al recunoștinței aduse lui Dumnezeu pentru darul vieţii, pentru sănătate personală, dar şi pentru darul unităţii naţionale. Cu ajutorul lui Dumnezeu, în ziua de 30 noiembrie 2018, la sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, va fi sfinţită Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Naţională, acest edificiu nou fiind o necesitate liturgică practică, dar şi un simbol al spiritualităţii şi comuniunii româneşti. Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Naţională, cu hramul principal Înălţarea Domnului şi Ziua Eroilor, uneşte simbolic iubirea faţă de Dumnezeu a unui popor creştin, jertfelnic şi darnic, cu recunoştinţa pe care o datorăm permanent Eroilor Neamului.

Ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos, Împăratul veacurilor, să vă binecuvinteze pe toţi cei care aţi venit la biserică pentru a ne ruga împreună la trecerea dintre ani, să binecuvinteze pe toţi românii din Ţară, din vecinătatea graniţelor ei şi din diaspora română, să ne dăruiască tuturor credinţă puternică, pace şi bucurie, îmbelşugarea roadelor pământului şi mult ajutor în toată fapta bună, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire!

La mulţi şi binecuvântaţi ani!

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Foto credit: Mircea Popa / ZL

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente