(†) Sfintele Paşti; Sf. Mc. Eupsihie; Sf. Cuv. Vadim

1. Sfântul Mucenic Eupsihie a fost născut şi crescut în Cezareea Capadochiei, din părinţi de bun neam şi cu dregătorie de patrician; şi a petrecut fără prihană anii tinereţilor lui, în întreaga înţelepciune cea creştinească. El a dus o viaţă fără prihană şi s-a însoţit cu femeie după legea nunţii, pe vremea împărăţiei potrivnicului lui Dumnezeu, Iulian Paravatul. Î

ncă până a nu se sfârşi ospăţul nunţii, a arătat pentru Dumnezeu, Hristosul său, mare râvnă şi dragoste. Şi era în cetatea aceea o capişte a unui idol necurat, care se numea „Tihis”, adică noroc. Capiştea aceea era vestită, pentru că împăratul Iulian în toate zilele îşi aducea necuratele sale jertfe, când mergea în Cezareea.

Iar când se săvârşea nunta lui Eupsihie, s-a întâmplat atunci de era şi praznicul necuratului idol. Şi văzând Sfântul Eupsihie pe elini, care atunci erau mulţi în Cezareea, că mergeau să aducă jertfe în capiştea lor, s-a aprins cu râvna pentru Domnul. Luând cu sine mulţime de creştini, s-au dus şi au sfărâmat idolii şi capiştea idolească au dărâmat-o până în temelie. Şi îndată elinii aceia au înştiinţat pe împăratul Iulian. Iar Sfântul Eupsihie, ştiind pătimirile cele ce erau să-i vină lui pentru aceea, a împărţit săracilor averea în vremea aceea şi, mai înainte, se pregătea spre muceniceasca nevoinţă, petrecând în post şi în rugăciuni.

Iar împăratul Iulian, când a auzit de dărâmarea capiştei zeilor săi care se făcuse în Cezareea Capadochiei, s-a umplut de mare supărare, mâniindu-se nu numai asupra lui Eupsihie, ci şi asupra întregii cetăţi. Apoi îndată a poruncit ca pe toţi cetăţenii cei cinstiţi să-i prindă, şi pe unii cu moarte să-i pedepsească, iar pe alţii în surghiun să-i trimită şi averile lor să le jefuiască; ba încă şi de la toate bisericile Cezareei să se ia averile, iar pe clerici a poruncit să-i oblige la serviciul militar şi să-i ducă cu sila în cete.

Apoi a luat cinstitul nume al cetăţii Cezareea, cu care se cinstise pe vremea împărăţiei lui Claudiu cetatea aceea şi a poruncit să i se dea numele cel mai dinainte, adică Maza, căci aşa se numea mai înainte. Şi a numărat-o pe aceea printre sate, ştergând-o din numărul cetăţilor celor cinstite, şi a pus dajdie mare asupra credincioşilor creştini, a locuitorilor de acolo; iar capiştea cea dărâmată, cu multă grabă a poruncit creştinilor să o zidească iarăşi.

Pentru că se făgăduia cu jurământ, că nu va înceta de a face rău cetăţii, nici va lăsa pe Galileeni – că aşa numea el pe creştini – fără să poarte pe grumajii şi pe capetele lor bucăţi din capişte, până ce se va ridica iarăşi capiştea cea risipită a zeilor elineşti. Şi ei s-ar fi încercat să săvârşească acel lucru, dacă nu ar fi ajuns grabnica pieire pe împăratul cel urât de Dumnezeu. Iar pe Sfântul Eupsihie, a poruncit să-l muncească şi să-l silească spre jertfa idolească ca pe cel dintâi pricinuitor al risipirii aceleia.

Deci sfântul fiind ţinut în legături, îl scoteau adesea la întrebare şi îl munceau, apoi îl sileau la slujirea idolească; pentru că i-ar fi iertat îndrăzneala, că risipise capiştea, numai dacă s-ar fi închinat idolilor. Însă ostaşul lui Hristos nu s-a supus nicidecum, ci stătea cu bărbăţie în mărturisirea numelui lui Hristos. Atunci l-au spânzurat pe un lemn de muncire şi l-au strujit cu piepteni de fier, până la cele dinăuntru, însă se întărea de îngerul ce i se arătase în munci. Apoi, după multe şi grele munci, i-au tăiat capul cu sabia şi s-a văzut o minune, că în loc de sânge a curs din răni lapte şi apă, şi, luând credincioşii sfântul lui trup, l-au îngropat cu cinste.

Iar cetatea se chinuia de mânia tiranului, mai ales când a trecut prin ţara Capadochiei asupra perşilor şi se apropia de Cezareea; apoi se lăuda că va risipi cetatea până în sfârşit. Şi a ieşit în întâmpinarea lui Sfântul Vasile cel Mare, dându-i cinste ca unui împărat şi aducându-i spre binecuvântare trei pâini de orz, cu care se hrănea singur.

Dar împăratul a poruncit ostaşilor săi, să ia acele pâini, iar Sfântului Vasile să-i dea o sarcină de fân, zicându-i în batjocură: „Tu ne-ai dat orz, hrană dobitocească, iar tu primeşti de la noi fân”. Sfântul Vasile a răspuns: „Noi, o, împărate, ţi-am adus de acelea cu care ne hrănim, iar tu ne-ai dat hrană dobitocească. Cu adevărat ne batjocoreşti, deoarece cu puterea ta nu poţi să prefaci acel fân în pâine şi în hrana firii omeneşti”.

Atunci, mâniindu-se Iulian, a zis către sfântul: „Să ştii cu adevărat, cu acel fân te voi hrăni, când mă voi întoarce din Persia pe aici, pentru că voi răsturna şi voi risipi această cetate până la temelie; cu plugul voi ara locul acesta, ca mai bine grâu să rodească decât oameni. Pentru că poporul ascultând de sfatul tău, a îndrăznit a strica chipul şi capiştea Fortunii, adică a Norocului”.

Împăratul zicând aceasta cu mânie, s-a dus în calea sa. Dar a pierit acolo degrabă, fiind ucis de Marele Sfânt Mucenic Mercurie, precum se scrie de aceasta în viaţa Sfântului Vasile cel Mare. Apoi, după uciderea lui Iulian, poporul din Cezareea a zidit o biserică foarte frumoasă deasupra mormântului Sfântului Mucenic Eupsihie şi au izvorât izvoare de tămăduiri din sfintele lui moaşte, spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh slăvit în veci. Amin.

2. În vremea uciderii sfinţilor patruzeci de mucenici din Persia, a fost prins şi Sfântul Vadim Arhimandritul, împreună cu şapte ucenici ai săi, şi din porunca împăratului Savorie au fost închişi în temniţă. Acest sfânt era din cetatea Vitlaplata, de neam foarte bogat şi, când a voit să se facă monah, toată bogăţia sa a împărţit-o săracilor. Apoi, zidindu-şi o mănăstire afară din cetate, vieţuia într-însa, cu fapte bune, sârguindu-se în toate a plăcea lui Dumnezeu şi a împlini voia cea sfântă a Lui; pentru că era bărbat plin de dar şi de adevăr, vas ales al lui Dumnezeu.

Acest cuvios părinte, purtându-se cu înţelepciune dumnezeiască şi fiind desăvârşit, s-a suit la muntele Domnului, a locuit în locul cel sfânt al Lui, a luat binecuvântare de la Dumnezeu, Mântuitorul său, şi a văzut faţa Dumnezeului lui Iacov. Acesta era în acele vremuri în Persia, ca nişte aluat la frământat, fiind din aluatul cel desăvârşit mucenicesc, al mărturisirii lui Hristos, prin care cei neputincioşi s-au întărit în credinţă.

Acesta era cu adevărat piatră credincioasă tăiată din munţii aceia, care de la început au fost credincioşi, preot ales al lui Dumnezeu, povăţuind pe mulţi la calea mântuirii, care îşi pusese viteazul şi neschimbatul său scop către mucenicia cea către Hristos, arătând mare râvnă pentru Dumnezeul său. Şi atât de curat s-a arătat, încât nici un lucru rău nu avea loc într-însul; lăcomia era departe de el, iar poftirile fiind stinse într-însul, nu puteau să-l vatăme.

Mamona, cunoscând bunătatea lui, s-a minunat. Aurul nici nu îndrăznea să vină înaintea feţei lui, pentru că bogăţiile erau dispreţuite de dânsul, mândria s-a smerit înaintea lui, mintea cea înaltă ca praful s-a călcat de dânsul, iar sărăcia şi blândeţile l-au cuprins, dreptatea a privit spre dânsul şi adevărul a răsărit în el, dragostea a cuprins grumajii lui, pacea l-a sărutat şi de dânsul s-a bucurat, o întocmire şi o minte s-a sădit în el şi de toate rodurile cele drepte era plin acest bărbat, că multe bunătăţi erau într-însul; iar din roadele lui duhovniceşti toţi s-au săturat cu dulceaţă.

Acesta a petrecut patru luni în temniţă, legat împreună cu ucenicii lui, bătut aspru în toate zilele, răbdând toate cu bărbăţie, pentru nădejdea şi adevărata credinţă, care o avea către Dumnezeu. În acea vreme era un oarecare bărbat cu numele Nirsan, boier mare al cetăţii, care se numea Aria, fiind în hotarele ce se numeau Vidghern. Acest Nirsan era creştin şi fiind silit de împăratul să se închine soarelui, după ce n-a voit să se lepede de sfânta credinţă în Hristos Domnul, l-a încuiat în temniţă. După aceea, slăbind prin împuţinarea sufletului şi înfricoşându-se cu inima de muncile cele ce era să pătimească, n-a stat până la sfârşit, precum începuse, în mărturisirea lui Hristos.

Căci, iubind viaţa aceasta de puţină vreme şi aşteptând deşarta cinste, de la împăratul cel muritor, s-a lipsit de viaţa cea dumnezeiască şi de cinstea cea veşnică. Însă n-a putut a se îndulci de desfătările lumii acesteia, precum mai pe urmă va arăta cuvântul, ci fugind de mucenicie, a căzut în munci; căutând slava cea pământească, a câştigat necinstea, de vreme ce pe împăratul cel de puţină vreme l-a cinstit mai mult decât pe Cel veşnic şi ceresc. Şi a dat ştire despre sine, că toate cele ce împăratul Savorie le va porunci, este gata a face.

Împăratul auzind, s-a bucurat foarte şi aducându-şi aminte de Sfântul Vadim, i-a poruncit să-l elibereze din legături şi să-l ducă din temniţă la palatul său. Şi a zis către boierii care stăteau înaintea lui: „Dacă Nirsan va ucide cu mâna sa pe Vadim, apoi să se dezlege din legături şi să ia el toate averile lui Vadim”. Şi i-a spus îndată lui Nirsan acele cuvinte împărăteşti, iar el a făgăduit, ca în toate să facă voia împăratului. Deci, a adus pe Sfântul Vadim la Nirsan şi l-a pus în mijloc, iar ticălosul Nirsan luând sabia, s-a apropiat ca să ucidă pe mucenicul lui Hristos, dar, fiind cuprins de un cutremur, când a voit să lovească pe mucenic, s-a făcut ca o piatră nemişcată.

Iar robul lui Dumnezeu căutând spre el, a zis: „Până într-atât a crescut răutatea ta, o, Nirsane, încât, nu numai că te-ai lepădat de Dumnezeu, ci şi pe robul Lui voieşti a-l ucide? Vai ţie, ticălosule, ce vei face în ziua aceea, când vei sta înaintea înfricoşatei judecăţi, ca să dai un răspuns Dumnezeului Celui veşnic? Eu, o, ticălosule, mă săvârşesc în chinuri pentru Hristosul meu, însă n-aş fi voit ca din mâinile tale să fiu ucis, ci de la altul oarecare aş fi dorit, ca să sufăr moartea aceasta”.

Iar Nirsan, ruşinându-se de cuvintele acelea şi neputând să facă porunca aceea, stătea tremurând. După aceea, făcându-şi faţa ca piatra şi inima întărindu-şi ca fierul, a lovit cu sabia în grumaji pe mucenic. Dar de vreme ce mâinile ucigaşului tremurau, era nevoie ca nu cu o lovire, ci cu mai multe să taie pe sfântul. Deci, lovindu-l de multe ori cu sabia în grumaji, abia a putut săvârşi tăierea. Iar Cuviosul Vadim, într-o chinuire ca aceea, şi-a dat sfântul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu.

Şi toţi necredincioşii care erau acolo, s-au mirat de răbdarea mucenicului, de vreme ce era nemişcat ca un stâlp, primind lovirile de sabie de mai multe ori. Iar pe ucigaşul acela îl batjocoreau ca pe un fricos şi ocărându-l, se depărtau de el. Apoi, nu după multă vreme, ucigaşul acela şi-a luat plata cea vrednică după faptele sale, căci cu multe feluri de răutăţi fiind prins, a pierit de sabie, singur el fiindu-şi ucigaş în a sa deznădejde.

Sfântul Vadim s-a sfârşit prin mucenicie, în 8 Aprilie, întru Domnul nostru Iisus Hristos. Iar trupul sfântului mucenic, fiind aruncat afară din cetate, oamenii cei cucernici luându-l în taină, l-au îngropat cu cinste. Iar cei şapte ucenici ai lui, care rămăseseră în temniţă, au petrecut patru ani acolo, până la moartea împăratului Savorie. Iar după sfârşitul aceluia s-au liberat cu pace şi li s-a poruncit să petreacă în a lor credinţă, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Cărui slavă este în veci. Amin.

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente